Pacea războiului

RADU VIDA

Nu ştiu de ce, dar oamenii au avut întotdeauna aşteptări prea mari de la premii. Şi, poate tocmai din acest motiv, decernarea lor a condus mereu la animozităţi. Nu mă refer, bineînţeles, la invidii, la refulări, la orgolii. Ci am în vedere acele distincţii, care, prin natura lor, înnobilează oarecum. Pun insul cîştigător pe un fel de soclu. Meritat, desigur, prin efortul propriu de angajament total în vederea îndeplinirii cerinţelor impuse.

Că nu se întîmplă aşa?…

Premiul Nobel pentru Pace a fost mereu contestat şi, zic eu, pe bună dreptate. Omenirea a depăşit demult faza în care se zburlea la amintirea cum că acest premiu este atribuit de însuşi descoperitorul dinamitei. Nimic rău în asta. Rău e că inventatorul teribilei arme nu şi-a definit termenii. A lăsat fabuloasa-i avere unei fundaţii şi a instituit premii de toate felurile. Cinci la număr.

Asta cu Pacea a lăsat-o la urmă. Şi le-a îngăduit norvegienilor (aflaţi, la vremea respectivă, în uniune cu Suedia), să hotărască soarta celor care vor fi nominalizaţi. Şi cîştigătorii, desigur. De ce trebuie ascunse numele celor care concurează pentru distincţie (şi banii aferenţi) ? Întrebării… întrebătoare ar trebui să să i se ataşeze şi un mare semn al mirării. Asta pentru că, primul Premiu Nobel pentru Pace a fost atribuit primei şi singurei femei importante din viaţa marelui inventator, savant şi industriaş suedez. Nobel, singur şi deprimat la cei… 45 de ani ai săi, a dat un anunţ banal pentru angajarea unei secretare. A găsit-o pe Bertha Kinsky cea mai potrivită pentru post. Şi ar fi vieţuit aşa, pînă la sfîrşitul zilelor lor, dacă Bertha cea austriacă n-ar fi oftat după un alt austriac: contele Alfred von Suttner. A plecat, s-a măritat cu alesul şi a început să scrie. Atît de bine şi de la… fix, încît, cînd şi-a lansat cartea „Lay Down Your Arms” a şi fost propusă pentru premiul cel mare. Avem dreptul să ne întrebăm, dacă totul s-a întîmplat de dragul vremurilor… suedeze ale Berthei von Suttner?

Să nu fiu rău! Ştim că putem afla cîştigătorul premiului, dar nu şi pe cei nominalizaţi. Cei din urmă se prezintă „la judecata istoriei după decenii”… Aşadar, cei mai controversaţi cîştigători au fost: Barack Obama, ce nu s-a distins nici măcar în războaie, darămite în promovarea păcii, apoi sau mai înainte, Yasser Arafat, Simon Peres şi Iţak Rabin. Se ciomăgeau ăştia trei… de mai mare dragul. Şi nici după încasarea cecurilor nu s-au lăsat! Iar printre nominalizaţi îi cităm pe Stalin-tătucul şi Hitler, mămica cea rea a primului. N-a primit însă niciodată distincţia Gandhi, nominalizat de… 5 ori!

La Oslo (Norvegia), cînd s-a citit şi decernat pentru prima oară Premiul Nobel pentru Pace, omenirea a aflat şi de cerinţele (vagi, să recunoaştem) ale celui care a donat fundaţiei ce-i poartă numele 32 de milioane de coroane suedeze, pentru ca numele să-i fie pomenit în vecie. 1.Cîştigătorul să contribuie la reducerea forţelor militare şi 2. Să organizeze congrese ale păcii, pentru înfrăţirea popoarelor. După cum vedem, şi cîştigătorul de anul acesta – UE – „îndeplineşte” toate… criteriile. Evită (deocamdată) încleştările de pe teritoriul propriu, dar îşi înarmează statele componente, cu sau fără voia lor; vrea armată proprie, noroc că NATO nu este de aceeaşi părere) trimite oşti şi tehnică militară în Malvine, Ceuta şi Melilla (nordul Africii), Ciad, Somalia, Georgia, Irak, Afganistan ş.a.m.d. Şi – să nu uit! – exportă armament şi tehnică militară cît încape. Şi unde apucă.

Şi să vedeţi ce mîndri sînt mai marii UE pentru cele fapte!