Ovidiu Pecican, Pîlnia şi burduful

Ov. Pecican este la ora de faţă unul dintre cei mai productivi istorici clujeni. Cu o deschidere documentară de invidiat, care merge de la perioada timpurie medievală, cea a epocii migraţiilor şi a formării statelor naţionale, la etapa modernă a culturii naţionale şi la reacţiile imediate faţă de politica actuală, Ov.Pecican este un spirit neliniştit şi permanent conectat la mersul istoriografiiei naţionale pe întreg evantaiul ei de probleme şi reacţii, preferînd să treacă prin filtrul analizei sale subiective orice nouă producţie editorială. Avalanşa sa de recenzii, cronici, foiletoane, polemici atinge repede masa critică, încît în fiecare an el este prezent în librării cu trei-patru cărţi, dacă nu mai multe, între care unele sînt declarate „polemici”, cum ar fi Mituri publice,mitologii cotidiene (2010) sau Pîlnia şi burduful.Teorie şi practică în istoriografie(2011), subîntitulat „texte escortă, articole şi polemici”, vădind încăodată opţiunea sa pentru discuţia contradictorie, pentru textul-dezbatere, critica de opinie. Cu o umoare critică mereu binevoitoare sau persiflantă, el atacă discursul istoric de tip tradiţional, cel naţionalist şi paseist conservator sau excesiv pozitivist şi arhivistic, pledînd pentru înnoire interpretativă, declarîndu-se gata oricînd a „stimula reflecţia cu privire la meserie în maniera vie şi dinamică a duelurilor publicistice”, să urmărească „retorica, metodele şi chiar frazarea colegilor”, să pledeze pentru pluralism şi diversificare, în care istoricul să fie interesat „nu atît de instituţii şi biografii, păci şi războaie, ci traume şi reverii, sentimente şi devieri comportamentale”. Pîlnia prin care îşi propune să toarne neîncetat picătura de noutate este astfel mereu gata să alimenteze burduful fără fund al problemelor istoriografice, provocînd vii şi necesare clarificări, aşezate între „cultura grăbită” şi „erudiţie”.

Unele din primele luări de atitudine vizează redimensionarea şi metamorfozele discursului istoriografic, indicarea duşmanilor istoriei alternative, a kitschului în scrierea istoriei (metodele ezoterice ale lui Vasile Andru, forţarea corespondenţelor, marota dacismului etc.), perspectiva simbolică în antropologie, falsurile patriotice româneşti sau bolile profesionale ale istoriografiei recente, programele tv care colcăie de istorie regurgitată, excesele arhivismului, critica complezentă şi fragmentară, sintezele de vulgarizare, verdictele critice neaprofundate etc. Sînt neajunsurile unei atitudini istoriografice reziduale, de inconsecvenţe de principiu, care nu ţin cont de mutaţiile de simţire şi gîndire produse. Reorientarea propusă de el are loc şi prin discutarea unor cărţi ignorate sau uitate, tipărite adeseori de case editoriale modeste, prin „o poziţionare nouă în favoarea regionalismului cultural”, dar prin inovarea perspectivei istorice. Acestea nu trebuie să fie un scop în sine, ci să vină din interiorul textului, ca semn al autorităţii şi originalităţii interpretative. De aceea, el cheamă istoricii la expertiză, semnalează pericolul diletantismului ( Diletanţi profesionişti şi profesionişti diletanţi), îi averizează pe cei care păşesc în gol (Vladimir Agrigoroaie), se luptă cu „erudiţia găunoasă şi cu sclifoseala vană” (Vlad Protopopescu), denunţă „aiurelile maximaliste” ale Mihaelei Grancea, inutilităţile şi improvizaţia în istoriografie ( Al.Florin Platon), duplicitatea lui Liviu Pilat. Un adversar incomod dar preferat este „tipul Tomaschek”, numit cînd „prostia vicleană”, cînd „paronoia blues”, pe care îl aşează în apropierea lui Mitică dîmboviţean (C.V.Tudor, Gigi Becali, Marean Vanghelie). Intre uzurile şi abuzurile cărturăreşti el enumeră şi citarea abuzivă, autoplagiatul şi furturile intelectuale. Peste tot, Ov.Pecican pledează pentru seriozitate, valoare, competenţă, iar „studiile de caz” pe care ni le furnizează sînt adevărate etape ale unei iniţieri profesionale obligatorii, iar burduful lui este plin de exemple caracteristice pentru fiecare din neajunsurile istoriografice semnalate. Atîta vreme cît pîlnia lui va fi în stare să alimenteze turbinca cu pricina, acest Ion Creangă sfătos şi hîtru al istoriografiei contemporane va smulge în continuare zîmbetul nostru îngăduitor şi admiraţia noastră necontestată.

Mircea POPA

Articole din aceeasi categorie

    Nu exista articole asemanatoare