Ovidiu Pecican, Bokia

Ovidiu Pecican ne-a obişnuit deja cu  productivitatea sa literară cu totul ieşită din comun. Dacă dintre contemporanii noştri clujeni, istoricul Gelu Neamţu seamănă fiziceşte şi spiritualiceşte cu Mihail Kogălniceanu, Ovidiu Pecican reface, la alte dimensiuni şi la alt nivel de organizare, opera lui Nicolae Iorga, cel care era prezent zilnic în „Neamul românesc”, se manifesta prin studii şi cărţi de istorie extrem de documentate,  era în acelaşi timp literat, critic şi istoric literar, dramaturg, ţinea conferinţe, era memorialist etc. Aceaşi fecunditate şi nelinişte creatoare manifestă şi Ov. Pecican, care este la ora de faţă unul dintre cei mai prodigioşi scriitori, unul dintre aceia cărora fantezia, imaginaţia, cultura ştiinţifică şi literară  le conferă o enormă disponibilitate  de manifestare pe terenurile cele mai diverse, avînd mereu ceva de spus, ceva de comunicat. Avînd în obiectiv ceea ce Paul Ricoeur numea „prestigiul imaginii” (de unde şi faptul că a fost şi realizator Tv), Ov. Pecican se opreşte de data aceasta asupra unui spaţiu literar, pe jumătate real, pe jumătate imaginar, pe care-l numeşte Bokia (de la numele primarului Boc + Nokia), realizînd, la fel ca Budai-Deleanu odinioară, un fel de „jucăreauă eroi-comico-satirică”, adică o scriere preponderent ludică, dominată de satiră, umor şi burlesc.

Evenimente şi întîmplări din oraşul nostru sînt trecute prin filtrul său fantezist, cînd bonom, cînd persiflant, tratîndu-şi materialul cu verva lui Jarry şi cu sarcasmul lipsit de scrupule al lui Caragiale sau cu ironismul spumos al lui Edmond Rostand. Multiplele feţe şi ipostaze ale scriitorului ies la iveală la fiecare pas, fie prin inserţia de tip grotesc, fie prin deambalarea dezinvoltă şi lipsită de prejudecăţi cu care ne poartă în medii sociale şi teritorii cît mai diverse. O tendinţă de inversie, de subminare a realului, cu accentul pus pe involut şi izomorf domină discursul său narativ, înţesat cu numeroase poncife şi striaţii ale unui logograf experimentat. Mereu locvace, mereu în stare de ebuliţie, el este un locutor de neînlocuit pentru enorma lui fluiditate verbală, în care proiecţiile sale fantasmatice, cu aer de fanfaronadă sau de retorică solemn-scorţoasă, sînt deconspirate şi transpuse într-un registru derizoriu şi repetitiv.

S-ar putea aduce în discuţie enorma lui plăcere de a ne oferi o onomastică revolută, ea singură în stare să ne întreţină memoria arhivată. Iată cîteva exemple: Doru a lu Prostolea a lu Pişalău, Puiu Scrofiţă, Csongor Şapoia, Nicki Crăcea, Cîlţea, Elvisa Paradici, Parpalache, Ştoi Afanasievici Bîlci, Prostovelov, Sofia Larionova Fîss, Coţcoadă, Flîşnella, Circea Mîrlinade, Vită Cojone etc. El transformă o serie de ardelenisme în figuri de stil, le dă „drept de stare civilă”, în timp ce în cazul altora intervine scîlceala, stropşeala, izmeneala. Avem de-a face cu numiri  precum  Corbeea de Nord, Cureşti, Clampău, Calmina Burana, tocşou, ediot, Hampă, Napoli Ion, Hamfău, Steclă, Noul Boros Pista al Naţiunii, Ştrecu lu Bălăgîcea, Cisternoiu, Căcătata sau adaptări precum Gimi Giois, Tolstoievski, Rableu, Can’t, Şopenfraier, Ciaplinoiu, Hary Poteriu etc., ca şi transcrieri în stil propriu care amuză: Îmuşkakatul,  Partidul Unique, Marea Răsturnică, ka la karte, tehni caca drilului, indicăkaţii bibliografice, Phu Tuy, Sanepizd, Trecătoarea cu Căcăreze, Zdamăti etc. Autorul nu evită expresia trivială, nici vorbirea pornografică, răstălmăcirea şi  divagaţia fiind alte principii ale scrisului său, aşa după cum singur o teoretizează: „monstrul epic Bokia are caracterul oricărei epopei autentice: el poate începe oriunde, continuă cînd nu te aştepţi şi, după ce aglomerează serii şi serii de fapte, aleargă imperturbabil mai departe, coagulînd sensuri de opera aperta.”

Desigur se pot căuta trimiteri la fapte şi întîmplări reale din oraş, se pot face identificări de personaje, se poate apela la o lectură de „roman cu cheie”, dar totul ar fi inutil, deoarece intenţia de pamflet, de utopie neagră, de contra-utopie e prea vizibilă, intenţia autorului e de a îngroşa peste tot liniile, de a da cu tifla tuturor adevărurilor, de a nimici toate credinţele. În locul lor, el carichează lumea post-decembristă românească, o calchiază, o blamează, o persiflează. Cine doreşte să se amuze de această boscorodeală ingenioasă este aşteptat să citească Bokia şi să-i admire pe locuitorii ei bokieni (bokioţi) şi insprăvile lor năzdrăvane.

Mircea Popa