Oscar Niemeyer – arhitectul senzual al curbelor

La Verdad

Opera lui prolifica a fost marcată de Brasilia, capitala pe care a construit-o din nimic, între 1957 şi 1963. Politica şi ideile sale comuniste au jucat un rol cheie în traiectoria lui Oscar Niemeyer, care a murit la 104 ani, la Rio de Janeiro, şi rămîne unul din cei mai importanţi arhitecţi ai secolului XX.

Niemeyer a murit la spitalul Samaritano, din cartierul carioca Botafogo, unde a fost internat de nenumărate ori din cauza problemelor de sănătate şi unde, în iunie anul acesta, a murit singura lui fiică, Ana Maria. Născut la Rio de Janeiro, la 15 decembrie 1907, Oscar Ribeiro de Almeida Niemeyer Soares Filho, s-a căsătorit în 1928 cu Anita Baldo, care a murit în 2004. În 2006, la 99 de ani, el s-a căsătorit cu Vera Lucia Cabreira, secretara lui de-o viaţă şi cu 39 de ani mai tînără decît el. Opera lui prolifică a fost marcată de construcţia capitalei Brasilia, proiect pe care l-a condus de la prima piatră, şi de monumentele pe care le-a ridicat pe cele cinci continente. Brasilia rămîne însă capodopera lui, al cărei plan evocă aspectul unui avion cu aripi largi şi care, în 1987, a fost inclusă în Patrimoniului Mondial UNESCO.

A absolvit arhitectura la Şcoala Naţională a Artelor Frumoase, iar în 1935 a intrat în studioul lui Lucio Costa, care avea să fie partenerul său în aventura construcţiei Brasiliei. Totuşi, cel care i-a marcat anii de început de arhitectură a fost maestrul franco-elveţian Le Corbusier, care l-a introdus în modernism. Între 1937 şi 1943 a realizat clădirea Ministerului Educaţiei şi Sănătăţii Publice, în 1939 i s-a încredinţat pavilionul naţional din cadrul Expoziţiei Universale de la New York. Alături de mentorul său, Le Corbusier, s-a ocupat, în 1947, de proiectul sediului central al Naţiunilor Unite din New York.

În 1962 a lucrat în Europa, Orientul Mijlociu şi Africa de Nord, unde principala sa moştenire este moscheea, centrul civic şi universitatea din Alger. Guvernul francez l-a angajat în 1966 pentru proiectul Zonei cu Prioritate de Urbanizare (ZUP), iar un an mai tîrziu cu construcţia sediului Partidului Comunist francez de la Paris, unde a trăit ca exilat politic pînă în 1974. Între 1968 şi 1975, a lucrat la Clădirea editurii Arnoldo Mondadori din Milano, una din operele sale preferate şi pe care o considera “diferită” şi de “mare impact”. O altă operă a sa este celebrul Sambódromo din Rio de Janeiro, inaugurat în 1984 şi care a devenit de atunci un templu al sambei şi al carnavalului.

După un proiect al antropologului brazilian Darcy Ribeiro, a ridicat în 1987 Memorialul Americii Latine, o construcţie de 20.000 de metri pătraţi, în centrul oraşului Sao Paulo, unde a funcţionat timp de un deceniu Parlamentul Latino-American. În 1991 a ridicat prima sa construcţie în Portugalia, sediul Fundaţiei Luso-Braziliene pentru Dezvoltarea Limbii Portugheze în Lume, pe bazele unui palat din secolul al XVIII-lea. Opera lui a fost marcată de senzualitatea curbelor, dar şi de politica şi ideile sale comuniste. În 1989, ura faţă de simpatiile lui staliniste a îndemnat nişte necunoscuţi să-i distrugă monumentul reprezentînd trei siderurgişti, asasinaţi de regimul militar care a guvernat Brazilia între 1964 şi 1985.

Militant istoric, din clandestinitate, al Partidului Comunist din Brazilia, el nu şi-a renegat niciodată convingerile. “Stalin a fost un om fantastic”, a spus el într-unul din ultimele interviuri, în care a calificat fosta URSS drept “şaptezeci de ani de glorie ai omenirii”. Între expoziţiile dedicate se remarcă cea organizată de Fundaţia Caixa din Barcelona în martie 1990, în care au fost expuse 70 de fotografii şi opt machete care îi rezumă întreaga operă de la Biserica Săo Francisco de Assis, din Belo Horizonte şi pînă la Memorialul Americii Latine; şi cea din iunie 1995 de la Bienala de Arhitectură din Veneţia. Una din ultimele sale lucrări din secolul XX a fost sediul Centrului Cultural Internaţional din Avilés (Asturias), cunoscut ca Centrul Niemeyer şi care a stîrnit controverse pentru amplasarea sa gîndită iniţial la Oviedo.

A primit numeroase distincţii de-a lungul vieţii, precum medalia Muncii (1959), Legiunea de Onoare (1980) şi Marea Cruce a Ordinului Militar Santiago de Espada (1994). A cîştigat premiile Pritzker de Arhitectură al Institutului de Artă din Chicago (1988); Lenin (1963); Benito Juárez (1964); Juliot Curie (1965). În 1989 a primit Premiul Principe de Asturias, înmînat fiicei sale, pentru că îi era frică să mai zboare cu avionul, iar în ultimii ani nu a mai plecat din Rio de Janeiro. Ultima sa operă a fost inaugurată în aprilie la Brasilia. Este turnul de televiziune Torre Digital, un cilindru de 180 de metri înălţime cu două cupole laterale, care îl fac să semene cu o floare de pe cîmpurile Braziliei.