Ordine și haos la Anul Nou

Scenariul ritualic de renovare a timpului ce se desfăşoară în perioada celor douăsprezece zile de la schimbarea anului implică şi unele colinde cu caracter profan sau religios al căror text reactualizează (prin cuvânt) o dramă de proporţii cosmice. Colinda şi colindatul se constituie într-un act ritual obligatoriu prin care Cosmosul se reînnoieşte, după ce a îmbătrânit, s-a uzat şi a fost distrus şi întreaga pleiadă de moşi (zei ai vegetaţiei, pământului, fecundităţii etc.) a fost îngropată. Ceremonialul colindatului este obligatoriu atât pentru colindători cât şi pentru cei colindaţi, astfel „Anul Nou nu soseşte şi dracu nu pune stăpânire pe pământ şi căpcăunii n’or mânca oamenii şi animalele”.

Informatorii chestionaţi asupra rolului şi importanţei colindatului mărturisesc faptul că „o gospodărie necolindată rămâne pustie”, membrii ei se prăpădesc sau „nu să face grâu”, „îţi mere rău tăt anu’”. O informaţie interesantă în acest sens am consemnat-o în Sălaj (localitatea Românaşi): „dacă înt’on an nu să colindă vârcolacii mănâncă luna”, aşadar un moment de regresiune rituală a haosului sau un semn apocaliptic.

Alături de numeroase alte rituri şi cere-monialuri, colinda şi colindatul conţin numeroase referinţe la cosmogonii, constituind un prilej de recapitulare a începuturilor lumii, urmărindu-se obţinerea unor energii necesare momentului primordial. În acest sens, amintim focurile ce se aprind la Crăciun pentru a ajuta Soarele să depăşească criza solstiţiului, butucul de Crăciun şi, fireşte, scenariul refacerii lumii prezent în textele multor colinde. Pentru refacerea sau re-crearea lumii e necesară distrugerea celei prezente, îmbătrânită acum atât sub aspectul timpului cât şi al spaţiului. Este aşa-numita regresiune în haos, după concepţia lui Mircea Eliade.

Început în ordi­nea calendaristică

            Perioada celor douăsprezece zile de la cumpăna anilor reprezintă arhetipul unui început în ordi­nea calendaristică, în cea a ciclului naturii (moartea şi naşterea zeului vegetaţiei), dar şi în cel al unei noi ordini pe plan social, respectiv al căsătoriei, al trecerii într-o altă categorie socială: adolescenţii devin bărbaţi, copilele intră în joc şi devin fete, apoi neveste. Ei tind spre un ideal erotic şi în final spre contraca­rarea unei căsătorii. Toate aceste acte comportă ritualuri magice specifice, despre care pe parcursul lucrării am mai amintit.

Din numărul mare al acestor ritualuri am ales pe cele referitoare la ghicirea ursitei sau a ursitului, „aflarea orândei”, practicate în exclusivitate în societatea fetelor şi având în majoritatea lor o finalitate benefică şi antropaică, ţinând deci de magia albă.

Majoritatea acestor practici se desfăşoară în noaptea Anului Nou, dar şi la Bobotează. Atunci, în concepţia po­pulară, cerul se deschide şi animalele vorbesc, divulgând unele aspecte ale destinului celui ce ascultă. Tot acum for­ţele benefice pot „alunga” destinul sau soarta din locul în care stă ascuns spre persoana căreia îi este hărăzit. Soarta va urmări, aşadar, drumul integrării omului pe pământ, îl va reintegra în cosmos în această perioadă propice.

Cele mai frecvente practici vizează destinul imediat, dacă fata se va mărita în acel an sau mai târziu. Dintre acestea amintim „strigatul porcilor”, „proba porcilor”, „baterea mâţii”, „baterea găleţilor”. Fata care vrea să ştie când se va mărita iese în oco­lul porcilor şi strigă: „Hui iestimp?” Dacă porcul grohăie, atunci fata se va mărita în acel an. Dacă nu, fata întreabă în continuare: „Hui de-amu într-on an?” sau „de-amu în doi?”. Când porcul grohăie, în acel an fata se va mărita. În localitatea Lujerdiu, judeţul Cluj, la casa gazdei de şeză­toare, în noaptea Anului Nou, fetele aduc o pisică sătulă şi îi dau drumul într-o odaie în care pe o spată (obiect cu va­lenţe magice, ca şi fusul şi furca) sunt aşezate jumări de slănină „rostite pe numele fetelor”. Care jumări vor fi mâncate de pisică, acele fete se vor mărita în acel an.

Baterea găleților

O practică interesantă de „Săn-Văsâi” este cea a baterii găleţilor cu smicele de măr dulce, practică denumită şi „baterea ursi­tei”. Practica are ca finalitate „grăbirea sorţii” spre fetele care aşteaptă peţitori şi doresc să se mărite. În timp ce gă­leata oilor este lovită cu cele două smicele (din nou băţul, vergeaua magică pe care am găsit-o în atâtea practici din cadrul sărbătorilor de iarnă), fetele rostesc următorul text:

„Merişor în codrişor

Face mere mărişoare

Şi le face,

Nu-le coace

Pleacă vârfurile-ncoace,

Să iau câteva smicele

Să bat ursâtele mele.”

Practicile magice de ghicire a ursitului şi a calităţi­lor acestora sunt numeroase şi cu o răspândire generală pe tot spaţiul cercetat de noi. „Legarea parilor”, practică frecventă numai în noaptea Anului Nou, este relativ sim­plă. Fetele numără nouă pari din gard. Al nouălea reprezintă viitorul soţ. Dacă parul e drept, bărbatul va fi frumos, dacă parul e strâmb, bărbatul va fi urât, strâmb de spate.

În Huedin, județul Cluj, se practică următorul ritual tot în noaptea Anul Nou: se pun pe o „laviţă” câteva blide. Sub fiecare blid se aşează un obiect simbolic, cu evidente calităţi magice: pieptene, câlţ, inel de argint, mărgele. Fiecare fată ridica câte un blid. „Dacă sub blid este un câlţu atunci bărbatul va fi bătrân, dacă-i teptine atunci va fi colţat la dinţi, dacă mărgele atunci va fi nealcoş, da sărac, dacă îi inelul de argint, a fi gazdă”. E interesant faptul că în alte localităţi (Călata, Re­diu), obiectele prezentate au o altă simbolistică, uneori total schimbată faţă de cele prezentate mai sus, în virtutea altei analogii simbolice. Pieptenele va simboliza frumuse­ţea, ordinea şi curăţenia. În alte obiceiuri legate de riturile magice „de orândă” fetele, vrând să-şi afle viitorul bărbat, pun sub perna pe care dorm un pieptene. Ele îşi vor putea vedea în vis menitul, care le va vorbi şi astfel îl vor cu­noaşte. Pieptenele este un substituent al fiinţei dorite ce se caracterizează prin frumuseţe, curăţenie, aspect fizic plă­cut.

„Numirea cocilor” sau a colacilor este o altă prac­tică magică de măritiş ce se desfăşoară pe o arie mai largă. Practica se desfăşoară astfel: „Când să bagă co­cii pentru cucuţători în cuptor, să numesc cocii cu nume de feciori, care i-s dragi fetii. După culoarea cocilor aşe-i şi faţa alesului: roşie, albă, neagră. Fata s-a mărita cu acel fecior la care cocu numit nu ţâpă scursuri”.

„Veriguţa”

Un obicei ca­re aminteşte prin desfăşurarea lui de jocul vărgelului este „veriguţa” şi se întâlneşte frecvent . La Preluca Veche în seara de Sân-Văsâi fetele se strâng la gazda de şezătoare, ducând cu ele o cununiţă făcută din coajă de măr dulce împletită cu bumbac sau cu fir de lână colorată, ca semn distinctiv. Aceste cununiţe se numesc veriguţe, de unde şi numele obiceiului. Aici ele iau o cofa pe care o umplu cu „apă neîncepută”, după care introduc veriguţele pe rând. Una dintre fete ia un struţ de busuioc, respectiv o legătură pe care o bagă în cofa şi în­cepe a învârti busuiocul. În timpul când se învârtesc cunu­nile, fetele execută următorul cântec asemănător cu hora vergelului:

„Sân Văsâi, Văsâi

Unde te găsâi,

La vadu bogat

De măruţ legat,

De sfântul Ignat

Adă-mi un bărbat

Sus, mai sus soruţă,

Scoate-mi veriguţa”.

Apoi se scoate busuiocul din cofă şi fiecare fată ur­măreşte cununa ei dacă s-a prins de ramura de busuioc. Există credinţa că acea fată a cărei cunună s-a legat de busuioc se va mărita în acel an. Cu cât vergeluţa s-a legat mai sus pe busuioc, cu atât fata respectivă se va mărita mai curând. Menţionăm că la desfăşurarea acestui ritual pre­zenţa feciorilor este interzisă, fetele închid uşa pe dinăuntru şi astupă ferestrele cu o pânză de culoare închi­să. Este evident că la origine practica a fost una speci­fică vergelatului şi exemplul întăreşte afirmaţia noastră că acest obicei a avut o răspândire largă şi s-a desfăşurat la date diferite, adică ori de câte ori era nevoie, dar mai ales la cumpăna dintre ani sau dintre anotimpuri. În cazul prezentat, el se desfăşoară la gazda de şezătoare şi a asimilat rituri specifice acestui obicei practicat de societăţile de fe­te.

„Păpuşa lui Sântion”

„Păpuşa lui Sântion” (Berinţa, Săschia, Făureşti) este o practică magică ce vizează sănătatea. Păpuşa este de fapt un mănunchi alcătuit din trei fuioare, câteva crengi de busuioc, o căpăţână de usturoi, tămâie, doi-trei cărbuni şi o lumânare de ceară. Acest mănunchi se înfăşoară într-un ştergar care se înoadă cu „spăgmă” (o bucată de aţă). „Păpuşa” se ţine în mână la sfinţirea apei, în ajunul Bobo­tezei. Acasă se aşează după oglindă. Ea are mai multe „întrebuinţări”: cu usturoiul se asigură odihna copiilor; când tună şi fulgeră în timpul furtunii trebuie să aprinzi tă­mâie; cei cu „boală rea” sunt legaţi cu spăgmă pentru că astfel se liniştesc.

● Calendarul de ceapă, de fapt o practică magică, a fost atestat în toate localităţile cercetate şi este cunoscut aproape de toţi membrii colectivităţii să­teşti. Practica nu se deosebeşte aproape cu nimic de la o localitate la alta. În noaptea Anului Nou se curăţă o ceapă, se aleg feliile şi se numeşte câte una pentru fiecare lună a anului. Apoi se pune sare în fiecare felie după care se aşează pe pervazul ferestrei sau pe masă până a doua zi, când se fac pronosticările. Aşa va fi luna (ploioasă, uscată, secetoasă, potrivită) după cât de umede sau nu sunt feliile numite.

● Corespondenţa dintre cele 12 zile ale ciclului şi lu­nile anului. Ca şi în cazul calendarului de ceapă se numeşte acum o zi din cele 12 pentru fiecare lună. Prima zi are va­loare dublă pentru o lună (respectiv ianuarie) şi pentru în­treg anul. După procentul de umiditate al zilei se deter­mină şi cel al lunii.

● Ghicirea rodniciei şi bogăţiei holdelor după grosi­mea stratului de zăpadă. Cu cât zăpada este mai abundentă cu atât vor fi roadele mai bogate.

● Ghicirea stării timpului peste an după poziţia lunii în seara de Anul Nou. Când luna e plină, anul va fi mănos, roditor. Când nu, se prevede un an sărac, neroditor.

● Pronosticul soiurilor de plante cu ajutorul cărbune­lui de lemn. În multe localităţi, în noaptea de Anul Nou se fac cărbuni dintr-un lemn de o anumită esenţă (în general fag), se înşiră cărbu­nii pe vatră, numindu-se fiecare pe anumite cereale sau legume. Dimineaţa se face pronosticarea. Care cărbune s-a prefăcut în întregime în cenuşă, acea specie de cultură va rodi cel mai bine în acel an. Dacă un anumit cărbune a rămas nears, specia pe care o reprezintă nu se va face deloc, cărbunii arşi pe jumătate denotă o producţie slabă la cerealele pe care aceştia le simbolizează.

● Obiceiul de a semăna de Anul Nou grâu, porumb sau alte cereale în diferite vase sau cutii, pentru a prevedea care cereală va rodi în acel an, credem noi, are rădăcini în mitologie, valenţe şi semnificaţii mai adânci. În antichitatea greacă găsim acelaşi obicei, de a se­măna în vase de lut tot felul de plante care încolţesc şi cresc repede. Plantele creşteau în câteva zile, apoi se ofi­leau neavînd rădăcini puternice. Ele simbolizau existenţa efemeră a lui Adonis, adică moartea şi învierea acestuia într-un ciclu al vegetaţiei. Plantele semănate în vase purtau denumirea de „grădini ale lui Adonis”.

În cadrul practicilor de meteorologie populară mai amintim şi prezicerea timpului după „citirea stelelor”: da­că în noaptea Anului Nou e ger mare „de se văd multe steluţe de zăpadă” e semn că Anul Nou va fi secetos, dar bun şi bogat. În schimb, dacă nu se văd steluţe şi timpul e moale, vara va fi şi ea ploioasă şi se va face mult fân.

Conf. Dr. Aurel BODIU