Opinii. Dl Pleşu şi maestrul

Am mai scris despre „intelighenţia preşlicheană”, acea consistentă fracţiune a elitei româneşti, care, de dragul unor funcţii şi avantaje materiale şi-a abandonat menirea de a servi ca model şi de a lumina calea viitorului, slujind cauza unei lichele, aflate temporar în vîrful piramidei politice.

„Apelul” celor 250 de intelectuali din 2007, iscălit şi de mulţi preşlicheni, care vedeau în jigodia de la Cotroceni „un personaj ce pare să devină un preşedinte pentru alte coordonate istorice” şi ”primul preşedinte care dă semne că e dispus să aducă ţara pe drumul pe care ar fi trebuit să se aşeze în urmă cu 17 ani”, nu poate fi atribuit doar unei impardonabile orbiri, trecutul şi prezentul imund, comunisto-securist, al providenţialului fiind inteligibil oricărui analfabet.

Domnul Pleşu însuşi s-a aflat la curtea istoricului preşedinte şi pare a fi tot în umbra acestuia.

Îngreţoşat de cele de mai sus interesul meu pentru cărţile, eseurile sau articolele preşlichenilor s-a redus la minimum, pînă cînd, în ultimele zile, reacţia unor actori şi ziarişti vizavi de o scrisoare deschisă, adresată de fostul consilier de la Cotroceni maestrului Radu Beligan, m-a determinat să o citesc şi, în acest caz, nu pot să nu-i dau dreptate d-lui Pleşu. Atît tonul, cît şi argumentaţia sînt fără cusur. Cei care au trăit „epoca de aur” ceauşistă sau au citit „Antologia ruşinii” a d-lui Virgil Ierunca, cunosc nedemnele osanale ale maestrului Radu Beligan, deputat în Marea Adunare Naţională şi membru al CC, sau degradantele atacuri la adresa unor colegi de mare valoare.

Nici talentul, nici geniul nu pot scuza prostituţia. Dacă maestrul ar fi avut decenţa să-şi ceară scuze pentru trecutul său politic, iertarea şi respectul i-ar fi fost asigurate. Faptul că, recent, a ţinut să intervină în campania electorală, susţinînd candidatul partidului ( rebotezat ) din care a făcut parte, confirmă că prima iubire nu se uită şi asta l-a deranjat, desigur, pe dl. Pleşu.

Din păcate, atîta timp cît nici dl Pleşu nu-şi va face mea culpa pentru perseverenţa în eroare vizavi de interlopul cotrocenizat, de care încă nu pare că s-a desprins „din cauză de civilizaţie interioară, de minimă politeţe”, expunerile deontologice ale Domniei Sale, oricît de impecabil concepute, sună discordant şi lasă un gust amar.

Consilierul prezidenţial în retragere „nu-i face lui Traian Băsescu un proces de rea intenţie” şi „e dispus să accepte că Băse a vrut să facă ceva marcant şi durabil”. Cel mai dur „ultim reproş” adresat fostului şef, aceluia a cărui amprentă va macula şi greva durabil imaginea şi conştiinţa noastră, este că „a reuşit să pună într-o situaţie imposibilă cîţiva oameni care îi sînt sincer fideli” (el insuşi şi Liiceanu, desigur).

În schimb este evident că discernămîntul infailibil şi „civilizaţia sa interioară” îi permit să atace, fără menajamente, adversarii dintotdeauna ai impostorului – pe cei care nu s-au lăsat îmbrobodiţi. Aceştia au prevăzut calamitatea pe care preşlichenii refuză să o recunoască pînă azi – că drumul preşedintelui lor va direcţiona ţara spre statul aflat la dispoziţia reţelelor mafiote.

De ce o fi explodat corupţia, numărul securiştilor şi afacerile acoperite ale acestora mai ales în epoca băsesciană? „Pe vremea lui Ceauşescu serviciile aveau 19 generali, azi sînt peste 90” spun persoane care au făcut parte din sistem. Să nu fi observat fidelii direcţia în care naviga cel care, încă din adolescenţă, a binemeritat să fie numit (conspirativ) „piratul”?

Cu asemenea maeştri, înţelepţi şi deontologi ai naţiunii, subscriu convigerii dlui Pleşu „că sîntem o ţară fără noroc”.

Gheorghe OLTEANU