Opinii: A iubi şi a ierta!

Nu a început bine Noul An şi gîlceava, vorbele grele, acuzele şi schisma au dat în clocot pe micile ecrane şi în presa scrisă. A murit un mare regizor, Sergiu Nicolaescu. Un om, un artist fără de care istoria cinematografiei noastre nu se poate scrie. Nici nu s-a stins bine cenuşa regizorului, că a urmat “spectacolul” tipic de Dîmboviţa, aţîţat de diverse foruri, personalităţi sau oameni de rînd, de specialişti sau feluriţi teleaşti. Toţi, aproape, au căutat febril ce copii, neveste, vicii, păreri despre cutare sau cutare a avut regizorul. Biserica ortodoxă a pus paie pe foc cu grăbire, afirmînd că, dacă trupul dispărutului va fi incinerat, el nu va avea parte de serviciul religios. Biserica nu acordă serviciul religios celor ce se sinucid, nici celor ce sînt incineraţi. Ne întrebăm, ca păcătoşi ce sîntem: omul nu poate fi iertat?! Pedeapsa de a-l arunca în groapă ca pe un animal nu-l loveşte pe cel mort, ci pe cei dragi lui, care rămîn. Şi dacă omul doreşte să fie incinerat, îl alungăm dintre noi post-mortem? Aş aminti ceea ce spunea filozoful Constantin Noica. Şi redau din memorie: “Nu avem voie să ne curmăm viaţa dată de Dumnezeu. El doar ne-o ia la vreme, doar el! Dar contrariul e valabil, e firesc? Adică, să ne prelungim viaţa dată de Dumnezeu cu medicamente, operaţii sau transplanturi pentru care semeni se sacrifică!” Putem judeca asemenea fapte, dar să nu dăm sentinţe, pedepse.

Aş încerca o paranteză. Ne spune Cartea sfîntă că Dumnezeu a făcut omul după “chipul şi asemnănarea Sa …” Şi l-a aşezat în Rai, la Răsărit, în Eden, poruncindu-i – termenul e biblic! – să nu se atingă de pomul oprit. Deci omul, întîiul pe Pămînt, trebuie să fie supus! Însă el greşeşte, păcătuieşte şi mănîncă din acel pom. Şi mai greşeşte făcînd prima delaţiune, prima turnătorie a universului, cînd spune pe faţă: “Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi eu am mîncat”. Abia existau doi oameni şi unul l-a pîrît pe celălalt. Ce a urmat? O pedeapsă aspră: alungarea din rai şi osînda trudei veşnice. Ne întrebăm: a ajutat pedeapsa cu ceva? L-a îndreptat pe om? Răspundem cu durere: NU. Fiii lui Adam şi Eva, Cain şi Abel, ne-au dat apoi prima crimă feroce a lumii. Cain şi-a ucis fratele, pe Abel. Atunci a început politica în lume, cu toate ale ei bune, dar mai ales rele!

În ceasuri de neasemuită taină şi înălţare spirituală cu părintele Bartolomeu, scriitorul Anania, am frămîntat cu osîrdie ceva din faptele mai sus aduse în discuţie. Am avansat o idee, care a stat apoi la baza unei cărţi: că popoarele se trag din Cain şi din Abel. Cele din Cain, agricultor, truditor pe ogor, în lupta cu natura şi cu el însuşi, sînt popoarele puternice, dure, războinice, care se impun. Iar din Abel, păstor cu oiţele pe sub ramuri de codru, cu care se voia frate, vin popoarele moi, răbdătoare, cuminţi, care se jeluiesc în doine fără egal … Părintele m-a încurajat în aşezarea acestei idei în carte. Te întreb, cititorule, nu vezi în lume asemenea popoare? Şi încă pe aproape?!

Eu, purtător de condei păcătos deseori, spun că iertarea este pilonul fundamental al creaţiei. Iubirea aproapelui şi iertarea vor mîntui lumea. Şi, atunci, de ce să ne războim inutil cu unul care a fost incinerat? Facem slujbă unuia care a ucis, a violat, dar nu şi unuia care a fost incinerat. Căzînd în prozaic, aş zice că nu-l apărăm pe om cînd e ars, prăjit, fript de viu de dictatori şi regimuri opresive, dar îl alungăm de la sufletul nostru cînd e incinerat! E mai bine, mai curat, să-l sfîşie viermii şi să putrezească?! Culmea ironiei: cîţi nevinovaţi a ars biserica pe rug în Evul Mediu, fapt pentru care, Papa Ioan Paul al II-lea şi-a cerut iertare! … Şi biserica catolică face slujbe acelora!

În rugăciunile noastre de fiecare zi, zicem mereu “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm…” sau “Cred într-un Botez şi în iertarea păcatelor …” – Şi atunci, zic cu smerenie, iubim aproapele sau îl pedepsim noi, înainte de vremea Judecăţii celei de Apoi?
Viorel CACOVEANU