Omul providenţial

RADU VIDA

…sau providenţa însăşi. Cu „P” mare.  Litera, vreau să spun. Dar la… masculin. Şi încrederea mică-micuţă, cît să nu ne fie frică. Ea poate fi şi femeie, ar zice un personaj, celebru de-acu’.

Nu ştiu cum se face, că de-aş şti n-aş mai povesti, dar în anume momente, de la opincă la vlădică, toată lumea vasăzică, vrea să cocoaţe acolo, sus, pe cineva care să ne rezolve toate problemele. Ale noastre, vreau să spun. În timp ce El ar trebui să fie bun şi frumos, neprihănit, să iubească de la talpa ţării pînă la cuşma ei, şi să împartă dreptatea la fel, pentru toată lumea, noi ar trebui să-l proslăvim. Vă daţi seama ce conducător ne dorim? Vă imaginaţi din ce vremi îndepărtate vin aceste idei năstruşnice. Cum ne-au  păcălit secolii în calendar, şi n-am învăţat nimic din ce ne-a predat Istoria!

Mai întîi mergem în pelerinaj. La Sfînta Parascheva. Cum nu ne alegem decît cu oareşce sarmale sleite şi un guturai, îl ţucăm pe Dumitru. Sfînt şi el, dacă aşa au zis Sfinţii Părinţi, dar făr’ de folos, pentru că… Pentru că. La aceste manifestări participă poporul îmbrobodit (la propriu) şi nişte politicieni care vor să îndese în desaga politică niscai voturi. În plus. Mai pe urmă vine ziua regelui şi ne gîndim (?!?) ce bine ar fi cu Monarhia. Lucrurile se inversează în acest caz. Pentru că politicienii se înghesuie să susţină (cu minciuna, bineînţeles) revenirea pe tron a lui Mihai I. De data aceasta, Tăriceanu a fost tare-n clanţă. El, primul ministru care urla de-i tremurau bojocii cînd, portocaliu fiind, îi aducea osanale Băsescului. Zvonindu-se că el ar fi vrut preşedinte. Da’ nu pe postul lui Stolo cel Plîngăreţ, bolnav de tot, şi degrabă europarlamentar. Tăriceanu şi Popescu nici măcar nu-i hotărît. Îl vrea pe Rege, doar pentru că nu-l poate vedea în ochi pe Crin, omul care i-a luat funcţiile, lăsîndu-l în triaj şi cu preferinţele amicilor politici. Şi, pentru că vrea, dar nu poate, se gîndeşte (ca o a doua opţiune la alba-neagra cu Constituţiunea şi modificarea ei), să aleagă  Republica Parlamentară. Num’aşa, să nu-i răsară Crinului petale îmbobocite!

Nici cu Antonescu nu mi-e ruşine. Cînd George, cînd Laurenţiu, Crin Antonescu e şi el regalist. Dar vrea preşedinte! Nu de paie, ci mai ceva ca Popeye. Cînd a fost să fie, n-a ştiut să gestioneze. Şi, tot căutînd omul providenţial, care să salveze ţărişoara, s-a gîndit la Becali. Gigi Becali. Care zice că „nu mai e prost”. Cel puţin în fotbal. L-a lăsat pe Vadim şi Tudor cu ochii-n soare (atunci cu puşcăria) şi vrea să se adune pe la „căşile” lui. „Casa” e pentru alţii. El are Palat! Şi pe crucea lui scrie: mai întîi europarlamentar, apoi parlamentar în Pipera. Că n-o fi prost să meargă în Dealul Arsenalului. Trece pe dedesubt „Tunelul lui Oprescu” şi… Doamne fereşte! Ar vrea în Dealul Cotrocenilor, dar acolo mai sălăşluieşte umbra nedestituită a marinatului interceptat. Geaba biserici, bani aruncaţi la Athos, , figurile de ceară în racle, mătănii… Aşa că se mulţumeşte să se uite chiorîş la mai aprigul adversar al Stelei, Dan Diaconescu-Oltchim, cadindat curat murdar, ilustrare providenţială a anului Caragiale. Şi nu numai.

Noi, mai modeşti decît făţăriile politichiei româneşti, n-am vrea decît niţică normalitate: cu Parlament sănătos din cap pîn’ la picioare, Guvern hotărît şi pus pe treabă în folosul ţării, preşedinte ca un rege, dar de dat afară, imediat ce face pe nebunu’ şi un popor ceva mai înţelept.
Aşa-i că cerem prea mult?