Omul potrivit la locul potrivit

S-au împlinit 100 de ani de la nașterea celui ce a fost Păstor și Părinte a tot poporul dreptcredincios din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu. Mi-l amintesc cu mult drag și cu multă recunoștință. El a fost cel care a crezut în mine, deși foarte tânăr pe atunci, aveam doar 23 de ani, și mi-a dat harul preoției.

A fost un om cu desăvârșire liber, care nu a căutat să-și facă dreptate, ci toată viața lui a căutat dreptatea lui Dumnezeu încercând, atât cât îi este cu putință unui om, să și-o însușească.

Cei care nu-l cunoșteau îndeaproape credeau că a fost un om aspru, dar în spatele etichetei pusă de aceia se afla un om de o noblețe patriarhală, plin de har, un om sensibil, foarte sincer, un om care, deși era stăpân pe sine, era și emotiv. Nu mică mi-a fost mirarea când, după ce am ajuns arhiereu, aflându-mă în vizită la Înaltpreasfinția Sa, i-am mărturisit faptul că mă emoționez de fiecare dată înainte de a urca în amvon pentru a predica. Atunci, marele predicator al Clujului, care umplea de credincioși în fiecare duminică Catedrala Mitropolitană până la refuz, datorită cuvântului cu putere multă pe care-l transmitea prin predicile rostite, spre marea mea uimire, mi s-a confesat că și pe dânsul îl încercau emoțiile înaintea fiecărei omilii, când se pregătea să vorbească mulțimilor.

L-am cunoscut mai bine în răstimpul slujirii mele ca ieromonah la Mânăstirea Nicula și în scurta perioadă în care am locuit la Cluj-Napoca, în timp ce frecventam cursurile Facultății de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”. Am simțit într-însul un puternic duh părintesc și, datorită acestuia, am ajuns ca împreună cu maicile care erau atunci studente mediciniste să-l receptăm ca pe un bunic. El era „Bunicul”.

A fost un ierarh înțelegător cu neputințele noastre, dar în același timp și ferm când era vorba de a tămădui, câteodată folosind chiar și „intervenții chirurgicale” în cazul vreunei nedreptăți, scăpătări sau neascultări. A știut să folosească cu multă înțelepciune toiagul de păstor pe care l-a primit la hirotonia întru arhiereu, care a fost, fără doar și poate, „pentru cei ascultători, toiag de sprijin și întărire, iar pentru cei neascultători și nestatornici, toiag de deșteptare și îndreptare”.

Nimic în viață nu este întâmplător. Toate se petrec după o rânduială a lui Dumnezeu. Nimic din cele petrecute în viața Înaltpreasfinției Sale nu au fost întâmplător. Vlădica Bartolomeu a fost pregătit de Domnul o viață de om pentru a fi păstor în vechea cetate a Clujului, gustând pe deplin gustul amar al suferinței din temnițele comuniste, al multor trădări și al pribegiei. Și-a dus toată viața crucea, nădăjduind în Hristos Domnul în care credea cu putere, asumându-și-o cu multă răbdare, smerenie și mai ales cu multă demnitate. Toate acestea l-au întărit, Domnul înălțându-l, la plinirea vremii dânsului, în tronul de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, chiar la o vârstă patriarhală. A fost omul potrivit, la locul potrivit!

Părinții dumnealui au fost cei care i-au pus la temelia creșterii sale toate virtuțile amintite mai sus. Ei au fost cei care l-au învățat să trăiască cu folos. El însuși a mărturisit despre aceasta atunci când vorbea despre ei cu multă duioșie și respect, chiar și în predicile sale. „Nu este un merit să trăiești mult – spunea vlădica Bartolomeu – cel mult dacă ai ambiția să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăiești cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai și o educație de la părinți, pe care eu am avut-o. De aceea, la ziua mea de naștere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineață pentru părinții mei care mi-au dat viață, dar nu numai viață, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educație. De la tatăl meu, care era un om plin de înțelepciune, am învățat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învățat credința în Dumnezeu, teama și iubirea față de El, respectul față de propria mea demnitate, munca și respectul față de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moștenise și ea de la înaintașii ei: Decât să întind în unt și să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare și să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva «Ce-ai învățat de la mama dumitale?», i-aș răspunde: Asta am învățat: să mă uit la soare. Și dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină și dincolo de mormânt, voi fi într-adevăr fericit”.

Cred cu tărie că azi vlădica Bartolomeu este într-adevăr fericit în Împărăția lui Dumnezeu, iar eu îi sunt profund recunoscător pentru faptul că și de la el am învățat să mă uit la soare.

† TIMOTEI
Episcopul Ortodox Român al Spaniei și Portugaliei

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut