Omul din Cetatea Literelor

De un mare şir de ani sediul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj nu poate fi conceput fără amfitionul ei declarat, fiinţa care întreţine focul sacru al instituţiei, Irina Petraş. În zilele acestea ea este sărbătorită de către colegii ei de breaslă nu numai la Cluj ci peste tot în ţară unde sunt scriitori, căci puţini dintre ei n-au apucat măcar odată să se fi bucurat de portretistica inspirată a condeiului său. Chiar şi acum, la frumoasa vârstă a creativităţii majore, ea vine în faţa noastră cu două cărţi care o reprezintă, una vizând viaţa de noapte a insomniacului îndrăgostit de lectură, iar cealaltă un fel de „raport” la zi despre starea literaturii de ultimă oră, realizată şi ea ca rezultat al nopţilor de veghe, „în lanul de secară” al scrisului cărora a stat de veghe, aşa cum o face de aproape jumătate de secol, urmărind cu creionul în mână jocularitatea ideilor, expresivitatea limbajului, evoluţiile, ierarhizările, împlinirile. Irina Petraş este dotată cu acel simţ special al solomonarului cu băţul de alun căutând apa miraculoasă şi scoţând-o din piatră seacă, cuvântul ei învelit în sclipitorul ambalaj al unei metaforizări lucide şi înţelepte, transformă spunerea despre cărţi într-o respectată misiune de oficiere a unui ritual. Preoteasă aleasă a zeilor mani, Irina Petraş ţine în mână panaceul zodiilor şi răbojul nesfârşit al faptelor şi trăirilor personajelor de care e înconjurată ca într-o poiană fabuloasă a vrăjirilor criticeşti. Ne-o dovedeşte şi noua sa carte De veghe între cărţi (Şcoala Ardeleană, 2017), o adevărată panoramă a scrisului contemporan, în care figurează nu mai puţin decât 113 de nume şi de creaţii. Dincolo de acestea, Irina Petraş se arată în multe feluri şi cu multe prilejuri preocupată de soarta scrisului, de starea curentă a literaturii. În splendidele ei „divagări” ea îşi atenţionează confraţii de împrejurările în care trebuie păstrată unitatea breslei, de forţa şi reprezentativitatea ei, disociind între notorietate şi valoare, între realitatea ficţiunii şi măsluirea acesteia, între descrierea plată şi „lichefierea verbelor spunerii”, pledând pentru atingerea nivelului ontic al criticii şi responsabilitatea cronicarului literar. Profesionistul, ale cărui nopţi îşi deşiră orele în preajma cărţilor, face dovada unei vocaţii literare ieşite din comun, a unui apetit scripturistic rar întâlnit. Conectată la fenomenul realităţii literare, ea îşi apleacă atenţia atât asupra scriitorului consacrat şi încoronat de premii, cât şi asupra tânărului debutant sau aflat la începutul carierei literare, dovedind aceeaşi obiectivitate şi justeţe a judecăţii şi dezvăluind aceeaşi unitate ideatică şi stilistică a discursului, cu insistenţa pe coeficientul de noutate şi de originalitate adus.Aceasta nu înseamnă că nu e alertată de transformările tot mai multe şi mai agravante care au loc în societatea contemporană, cum ar fi: pierderea interesului pentru lectură, scăderea rolului social al scriitorului, trecerea de la spaţiul tipărit la spaţiul vizual, fenomenul crizic al limbajului, apelul la pornografie şi la erotomania excesivă, lipsa dialogului şi a spiritului polemic, invazia mediocrităţii şi a nonvalorilor, lipsa echilibrului şi alunecarea în megalomanie, atacul ziaristic asupra limbii şi a corectitudinii ei, declasarea învăţământului umanistic şi tendinţele de a-i reduce forţa civică şi morală etc. Pentru Irina Petraş cearta de cuvinte din sistemul public devine parazitară, lupta pentru adevăr şi dezvăluiri „devine sinonim cu bârfa, calomnia, cu gura lumii care anunţă cataclisme, boicoturi, bombe, cutremure, catastrofe”. Cărţi de „mucava strident colorată” invadează lumea normalităţii, pentru a o desincroniza, a o dezechilibra. Poezia şi literatura în genere, nu e numai cuvânt, ci şi meditaţie profundă, ideaţie, iar acest lucru îl subliniază de mai multe ori cu acuitate, deoarece : „Cuvintele fără gânduri nu ajung la cer”, reiterează ea un slogan shakespearean, cerând disciplină a spunerii, responsabilitate, har imagistic. „Cuvintele potrivite au forţă şi rostul lor este să pună în mişcare.” Pledând pentru rostul şi frumuseţea cuvântului scris, Irina Petraş devine implicit o preoteasă anume aleasă de divinitate spre a întreţine veşnic treaz focul literaturii la orice oră din zi şi din noapte, ţinând cât mai sus şi cât mai bine cântarul ierarhiilor valorice. Dăruită cu totul lecturii şi lăsându-se asediată de cărţile care o asaltează, Irina Petraş şi-a ales singură rostul şi menirea care îi produce atâta bucurie: acela de paznic de far sau de „veghe”, iar veghea ei alungă monştrii somnului şi face posibilă lumea luminată şi însorită a clipelor de frumuseţe pe care arta şi literatura ni le oferă ca merinde pentru necunoscut. La mulţi ani, Irina Petraş!

Mircea POPA