Obsesia lui Băsescu: puterea personală

Ilie CĂLIAN

Ce-şi va fi zis în mintea lui veselă Băsescu, după ce întors de peste mări şi ţări calde, s-a reacomodat cu fusul orar şi vremea de la Cotroceni? “Ia să le ofer eu celor 7,4 milioane de cetăţeni români care au votat împotriva mea la referendum un aperitiv care să le priască înaintea prînzului duminical”. Aşa că a pus de o conferinţă de presă la ora 13, cînd pe mesele din sufragerii zăngăneau tacîmurile şi farfuriile în faţa mesenilor. Subiectul era anunţat cu emfază: poziţia oficială a României faţă de Raportul MCV al Comisiei Europene. Ca să fie clar, Băsescu a precizat că toate opiniile oficiale şi oficioase exprimate pînă atunci, ca să nu mai vorbim de comentariile “opiniei publice”, nu valorează doi bani: el, şi numai el, reprezintă poziţia oficială a României. Nicolae Ceauşescu şi predecesorii lui obişnuiau să vorbească în numele Biroului Politic, cu care s-au, (ori s-ar fi), consfătuit înainte de a formula o poziţie oficială într-o chestiune ce privea realaţiile externe, în general, sau semiexterne, dacă ne gîndim la CAER sau Tratatul de la Varşovia, ceva similar UE şi NATO. Dar Băsescu nu are nici măcar această minimă deghizare de bun simţ: el afirmă răspicat că este unicul şef al ţării.

Ce dorea să ne spună Băsescu despre Raportul MCV nu este foarte important, întrucît aprecierile sale sînt suspect de asemănătoare, dacă nu chiar identice, cu ale komisarilor care l-au alcătuit – ceea ce confirmă afirmaţiile că acest raport a fost întocmit pe baza informaţiilor şi aprecierilor furnizate Comisiei Europene şi altor foruri ale UE de către acoliţii lui Băsescu, cocoţaţi de el în posturi importante. Pe scurt: “Raportul este o oglindă corectă a activităţii instituţiilor statului”, însă, zice Băsescu într-o formulare agramată, “Raportul a fost profund politizat în abordări”. Adică, zice el în această formulare întortocheată, toţi cei care l-au comentat au făcut-o dintr-un unghi politic. Fireşte, el se consideră cineva deasupra politicii, un spirit suprauman şi supraelevat, în timp ce noi, ceilalţi, “avem o problemă de educaţie în ceea ce priveşte standardele europene”. Şi ne mai spune Băsescu încă ceva, foarte îmbucurător, că de fapt, “Raportul constată progrese”.

Care ar fi acestea? Păi, în primul rînd este vorba despre progrese în “activitatea pozitivă” a instituţiilor dragi lui Băsescu, în care şi-a pus speranţele şi … oamenii “care-l au pe naşu-n suflet” adică cele pline de procurori şi asimilaţii lor. Pentru că, în realitate, pe Băsescu nu actul de justiţie îl interesează – adică finalizarea cu decizia dată de un complet de judecată -, ci momentele premergătoare: acţiunile procurorilor, care acţiuni pot compromite nişte adversari (sau duşmani, în cazul său, întrucît oricine are altă opinie decît a sa îi este duşman). Şi, cu asta, şi-a adus apa la moara sa: anume, instituţiile “de forţă” au asigurat funcţionarea statului de drept în trecuta vară a referendumului pentru destituirea sa. Adică, noi – şi Uniunea Europeană, şi SUA, şi restul suflării democratice a lumii – ar trebui să fim convinşi că persoana sa este însuşi statul de drept, iar dacă el ar fi fost înlăturat prin referendum, ar fi fost distrus statul de drept. Mai trebuie comentată o asemenea viziune paranoică?! Fireşte, Băsescu a avut grijă, şi de această dată, să omită două lucruri care-l supără: că împotriva sa au votat 7,4 milioane de cetăţeni români şi că, în ultima perioadă, magistraţii din întreaga ţară s-au revoltat şi au început să facă ordine în CSM, respingîndu-i exact pe cei pe care-i lăuda Băsescu pentru că ar fi asigurat funcţionarea statului de drept. De altfel – ciudat, nu?! – aceste realităţi le omite şi Raportul MCV.

Ar fi fost umoristică, dar este, de fapt, extrem de toxică, încercarea lui Băsescu de a justifica aberaţia din Raportul MCV, referitoare la presa din România. Zice Băsescu despre “recomandarea” din Raport că nu ar fi vorba despre o încercare de îngrădire a libertăţii presei, ci doar de găsirea de reglementări pentru sancţionarea ziariştilor care-l supără pe Băsescu şi acoliţii lui. Gogoşat de tot este răspunsul său la o întrebare referitoare la motivarea faptului că, ocupîndu-se de instituţiile de Justiţie ale statului, Raportul MCV îşi bagă nasu-n ciorba presei private. Zice el că este justificată ingerinţa Comisiei Europene în acest domeniu, întrucît există “un trust de presă care are ca proprietar un potenţial infractor”. Să clarificăm aberaţia logică a lui Băsescu. Mass-media, în ansamblu, e un lucru care nu poate fi confundat cu un singur caz. În al doilea rînd, formularea “potenţial infractor” nu înseamnă nimic în faţa legii: orice om este “potenţial” infractor sau “potenţial” binefăcător, iar justiţia urmează principiul prezumţiei de nevinovăţie. Oricum, Băsescu însuşi este un potenţial infractor – dacă nu mai mult, luînd în discuţie “dosarul Flota” şi alte dosare penale, de care a scăpat graţie imunităţii prezidenţiale. În fine, dacă tot vorbim despre oameni politici care au legături cu presa, ce-ar fi să ne amintim de marele magnat al presei italiene, Silvio Berlusconi, pe care statutul său de patron de mass-media nu l-a împiedicat nici să ajungă prim-ministru, nici să fie judecat de instanţele italiene?!

Dar a-i răspunde lui Băsescu cu date exacte sau argumente logice este inutil: nu se lipesc de el, ca apa de pana gîştii. Pentru că nici logica, nici bunul simţ nu-l afectează. Tot ce-l obsedează este setea de putere personală. Care, printre altele, îl poate salva şi din postura de “potenţial infractor”.