Observator teatral | Interferențele clujene la început

Eclatantă deschiderea Festivalului Internațional de Teatru Interferențe cu care Teatrul Maghiar marchează, anul acesta, a zecea ediție. „Festivalul tuturor clujenilor”, după cum ține să precizeze răspicat Gábor Tompa, directorul festivalului, alungând suspiciunea unor „fenomene de segregare” manifestate în spațiul multicultural transilvan. Eclatant spectacolul oferit în prima seară a manifestărilor, adus din Bulgaria, producție a Teatrului Dramatic de Stat „Stoyan Bachvarov” realizată în cadrul Centrului de producție Teatrală și Muzicală din Varna. Este vorba despre adaptarea pentru scenă a romanului scris de macedoneanul Sašo Dimoski, Alma Mahler, în regia lui Dejan Projkovski. Și nu mai puțin eclatant este biografismul revărsat dinamic pe scenă, înfățișând aspecte din viața tumultuoasă a unei femei fatale, considerată în epocă „Muza Vienei”: Alma Schindler-Mahler-Gropius-Werfel. Femeie de un voluntarism feminist extrem, avant la lettre, căsătorită cu trei bărbați celebri, iubindu-se cu alți bărbați nu mai puțin celebri.

Simpla lor înșirare reconstituie amploarea unei emulații artistice și culturale specifice Europei începutului de secol XX: Gustav Mahler (compozitor și dirijor austriac genial, reprezentant al romantismului târziu în muzică), Walter Gropius (arhitect fondator al mișcării și al școlii Bauhaus), Franz Werfel (scriitor austriac emigrat în SUA, împreună cu Alma, din pricina prigoanei naziste). Din palmaresul sentimental al Almei au mai apărut ca personaje de scenă pictorul simbolist Gustav Klimt, compozitorul și dirijorul Alexander von Zemlinsky și pictorul expresionist Oskar Kokoschka. O întreagă pleiadă de celebrități a gravitat în jurul acestei femei puternice și vanitoase, înzestrată cu talent și multă iubire, care voia să ajungă neapărat compozitoare întrucât „muzica trăia în ea”. Confruntarea cu Gustav Mahler a îndepărtat-o de creație, astfel că ea a rămas o muză și o umbră generoasă a acestor personalități care au scris istorie în centrul unor efervescențe culturale ce au generat mari confruntări și transformări radicale în artă.

Pentru montarea fastuoasă a spectacolului, regizorul Dejan Projkovski a adus pe scenă 28 de actori, angrenați într-un joc precis coordonat spre violentarea limbajului de un expresionism eruptiv. Toți de-o vitalitate exemplară în asumarea mișcării sugestive în scenele dansante, de grup (coregrafia: Olga Pango). Dar și în conturarea individualității personajelor care interacționează cu Alma. Firul biografic dă puteri nelimitate eroinei întruchipate de Petya Angelova. Evoluția ei, mișcarea precipitată din avanscenă până după panourile gigantice din fundal, pare a acoperi, nu numai fizic, întreaga scenă cu neliniștea din sufletul ei zbuciumat. Este o dăruire ce exprimă o mare forță interpretativă, de care partenerii de scenă se lasă contaminați. Konstantin Sokolov desenează profilul unui Klimt delicat, care pictează dezinvolt, Stoyan Radev accentuează sensibilitatea maladivă a unui creator căzut în capcana iubirii, desigur, Gustav Mahler însuși, distanțat treptat de ea atunci când cunoaște gloria deplină. Regizorul face din Alma o muză divină. Ea inspiră pe Alexander von Zemlinsky (Plamen Dimitrov) într-o scenă extrem senzuală, corpul Almei devine violoncel („viori aprinse sunt femeile”) sau pielea ei catifelată e suport diafan pentru versurile scrise cu pana de al treilea soț, poetul Franz Werfel (Valentin Mitev), secvență suav-amuzantă, bună găselniță vizuală. Când apare arhitectul Walter Gropius (Nedyalco Stefanov) pe fundal sunt proiectate imagini cu geometrii arhitecturale, după cum, atunci când sunt evocate momentele cu Klimt sau Kokoschka panourile reflectă reproduceri din picturile lor (video design: Sergey Svetozarev). Henri Eskelinen în Oskar Kokoschka marșează grosier pe o singură latură a personajului: sexualitatea animalică. De altfel, multe scene sunt îmbibate în senzualism mustos, lascivitate derivată din nimfomania personajului central privită într-o oglindă motivațională a excesului erotic. Fetele-instrumente muzicale atrase într-un dezmăț orgiastic sugerează o dorință de defulare a compozitorului, departe de muzica sumbră din Simfonia neterminată. În antiteză cu aceste desincronizări, secvențe din compozițiile lui Mahler ilustrează discret, la sugestia lui Goran Trajkoski, spectacolul lui Dejan Projkovski, sărit din tipologia biografismului clasic prin rezoluții fanteziste de ordin personal, inserate evocativ pe a timpului plutire. Ceasul rotativ – timpul – un cadran uriaș, e rostogolit încet în secvențele de la început și din final. Timpul le înghite pe toate.

Spectacolul adus din Bulgaria cu Alma Mahler e un promițător început pentru actuala ediția a Interferențelor clujene.

Adrian Țion