Obama ca “model experimental”

Gazeta

În decembrie 2010, atunci cînd Obama a început să fie scos din cărţi după înfrîngerea democraţilor în alegerile pentru Congres şi pierderea controlului în Camera Reprezentanţilor, preşedintele şi Administraţia sa au demonstrat surprinzătoare calităţi combative, trecînd rapid prin vechea componenţă a Congresului mai multe legi importante pentru ei, inclusiv ratificarea acordului cu Rusia privind reducerea armelor strategice ofensive. Susţinătorii democraţilor s-au revigorat, adversarii s-au uimit, iar comentatorii au început să vorbească despre renaşterea preşedintelui, care în sfîrşit s-a manifestat ca un politician hotărît.

Astăzi, activitatea lui Obama a ajuns din nou să nu mai stîrnească entuziasmul americanilor. Potrivit organizaţiei Gallup, în noiembrie şi decembrie activitatea sa găsea sprijin la 42-43 la sută dintre americani, în timp ce 49 la sută o contestau. Rezultate mai proaste a înregistrat doar fostul preşedinte Jimmy Carter, în 1979. De altfel, chiar de la bun început Obama a fost comparat tocmai cu Jimmy Carter, care a intrat în istorie ca un idealist nobil, însă în acelaşi timp ca un preşedinte-democrat al unui singur mandat, “strivit” în alegeri de înflăcăratul conservator Ronald Reagan. Un alt indicator neplăcut pentru Obama îl reprezintă nivelul şomajului, care se ridică în prezent la 9%, în condiţiile în care, după cel de-Al Doilea Război Mondial, niciunul dintre preşedinţii americani (cu excepţia aceluiaşi Reagan) nu a fost reales cu un şomaj mai mare de 6%.

În 2011, Obama nu şi-a putut dezvolta succesul pe care părea să-l fi recîştigat la sfîrşitul lui 2010. Republicanii au blocat cu succes toate începuturile preşedintelui democrat. Iar confruntarea acerbă pe marginea nivelului datoriei de stat a afectat puternic reputaţia sistemului politic al SUA. Confruntarea cu Congresul, una în care Obama apare nesigur, subliniază acele părţi ale temperamentului său care în cultura politică americană sînt considerate slăbiciuni: aspiraţia spre compromis şi punerea de acord a intereselor. Ca o ironie a sorţii, tocmai în timpul unui preşedinte cu atitudini atît de constructive şi pacifiste, atmosfera dezbaterilor s-a polarizat la extrem.

Participarea SUA în campania libiană nu a devenit un eveniment major, chiar dacă şi pe marginea ei Obama a fost criticat: unii l-au criticat pentru amestec, alţii pentru nehotărîre. Rezultatele “primăverii arabe” s-au dovedit destul de neunitare pentru Washington. În pofida faptului că, după lungi dezbateri, SUA au ocupat în final “partea justă a istoriei”, cedîndu-l pe fostul său aliat apropiat Hosni Mubarak, haosul din Orientul Mijlociu (OM) nu face decît să se aprofundeze, iar escaladarea are loc într-o direcţie dezavantajoasă pentru SUA.

Desigur, apoteoza preşedinţiei Obama a fost anihilarea lui Ossama bin Laden, operaţiune în care mulţi au văzut un substrat electoral. Însă, s-a dovedit că au dreptate cei care afirmau că pentru scopuri electorale succesul a fost înregistrat prea repede, tocmai cu un an şi jumătate înainte de alegeri. Într-adevăr, astăzi nimeni nu-şi mai aduce aminte de înlăturarea lui bin Laden, chiar dacă stafful electoral al lui Obama nu conteneşte să amintească despre acest lucru ca despre o mare victorie.

Cu toate acestea, în pofida dezamăgirii crescînde a adepţilor lui Obama şi amplificării adversităţii în tabăra adversarilor săi, actualul preşedinte american nu este considerat scos cu totul din joc: nici republicanii nu au un contracandidat serios pentru Obama.

Echipa preşedintelui mizează pe iscusinţa lui Obama de politician public, graţie căreia el a cîştigat în 2008. La ora actuală, Obama şi-a redus activitatea: în opinia staffului său, acum este binevenită o pauză, pentru ca în timpul campaniei electorale să se amplifice brusc prezenţa sa în spaţiul public. În 2012, Obama va trebui să lupte cu şomajul şi datoria de stat, să caute abordări în relaţia cu China, să fixeze strategia afgană şi să ia o decizie privind Iranul (zvonurile privind o intervenţie armată sînt tot mai insistente).

Obama ar putea fi reales, însă a doua sa preşedinţie, la fel ca prima, nu va fi una a schimbărilor decisive pentru SUA: în mod evident, Obama duce lipsă de calităţi personale pentru aşa ceva. Barack Obama a intrat în istorie ca primul preşedinte de culoare. În ceea ce priveşte moştenirea sa politică, Obama ar putea deveni “liderul unei perioade de tranziţie”, cînd SUA au încercat să-şi regîndească rolul pe plan mondial, după scăderea puterii şi influenţei sale la intersecţia dintre secole. Sau, în cel mai rău caz, ca “un experiment interesant, dar care nu a fost iniţiat la timpul potrivit”, ceva de genul democratului Jimmy Carter în pauza dintre republicanii clasici Nixon, Ford şi Reagan.