O valoroasă carte despre români şi aromâni

La finele anului 2011 am intrat în posesia unui prestigios volum de studii, intitulat sugestiv: Scrieri istorice despre români şi aromâni, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2011, 371 p., elaborat de reputatul istoric Gheorghe Hristodol, descendent dintr-o familie de macedoromâni. Volumul înmănunchează o serie de studii şi articole publicate de autor în varii reviste în intervalul 1962-2008. Această culegere de studii este împărţită în Introducere (7-11) şi patru capitole. Primul şi cel mai amplu capitol, după cum spune şi titlul, Reforma agrară şi lumea satelor, se extinde pe 150 de pagini. Dacă primul paragraf se referă la situaţia agriculturii României în general, în cele două decenii de după Primul Război Mondial (1919-1939), celelalte cinci paragrafe tratează probleme agrare, ca urmare a reformei agrare din Munţii Apuseni şi în general.

În legătură cu situaţia agriculturii române de după Primul Război Mondial, Gheorghe Hristodol relatează: „Războiul şi ocupaţia trupelor germane, austro-ungare şi bulgare au provocat României pierderi umane şi materiale. Operaţiunile militare şi dezorganizarea gospodăriei au distrus sau scos din funcţie o bună parte a inventarului necesar muncilor agricole.” Cu toate lipsurile şi criza de inventar agricol, conducătorii de atunci ai ţării au urmărit refacerea agriculturii prin „cultivarea integrală a pămîntului, creşterea şeptelului, refacerea inventarului tehnic şi, bineînţeles, a gospodăriilor de toate categoriile” (p.15). Deja în 1920 doar 13% era suprafaţa necultivată. Noi nu sîntem după un război, ci după o aşa-zisă revoluţie de peste două decenii, iar suprafaţa necultivată a României este în creştere, importăm cereale şi chiar cartofi. În perioada interbelică şi chiar postbelică, România exporta şi cereale, şi legume şi fructe.

Cel de-al doilea capitol al cărţii, intitulat: Despre minorităţile naţionale (164-208) se compune din două paragrafe ce reprezintă studii publicate anterior. Primul: Istorici clujeni despre problema minorităţilor în perioada interbelică, în care se relevă contribuţia unor reputaţi istorici precum I. Moga, Al. Lapedatu, I. Lupaş, S. Dragomir ş.a. Autorul subliniază că: „faţă de importanţa temei, numărul articolelor şi studiilor consacrate special problemei minorităţilor din România este relativ scăzut, iar ponderea celor scrise aparţine mai mult ardelenilor” (185). Ardelenii au simţit pe pielea lor „binefacerile” evenimentelor istorice în decursul vremurilor trecute, pe de altă parte, se simţea nevoia unor clarificări, pentru că, aşa cum arăta istoricul I.Moga, „istoriografia, fie ungară şi săsească, prin foarte numeroasele lor publicaţii, au creat un adevărat păienjeniş istorico-juridic, din care numai specialiştii cu spirit de observaţie pătrunzătoare mai puteau desprinde individualitatea istorică a Transilvaniei şi obiectivele adevărate ale desfăşurării ei în trecut” (cf. p.164). Şi atunci ca şi acum se punea problema autonomiei secuilor, a unei universităţi maghiare despe care Al. Lapedatu relata că aceasta ar fi „de a crea, prin stări de fapt, stat în stat, o atitudine evident provocatoare la adresa statului român” (170). Din 1919 şi pînă în prezent se discută hotărîrile de la Trianon. În acest sens istoricul I. Lupaş sublinia, în 1937, că „Trianonul a pecetluit preponderenţa românească în această regiune, adevăr indubitabil, nesocotit de prea multă vreme de vechii cîrmuitori care nu s-au obişnuit nici acum cu această realitate” (172).

Despre S. Dragomir, un alt eminent istoric ardelean, Gh. Hristodol menţionează că „se înscrie în galeria istoricilor români care au îmbrăţişat cu multă ardoare, luciditate, dar şi cu un spirit istoric de înaltă profesionalitate problematica afirmării şi consolidării naţiunii române, văzută într-un context sud-est european” (179).

Autorul cărţii analizează cu lux de amănunte ideile lui N. Iorga despre minorităţi, presărate prin varii studii. La fel se ocupă şi de lucrările lui Camil Mureşanu, reputat istoric, a cărui concluzie este că „naţiunea rămîne cel mai ferm aşezămînt al puterilor politice. Nicio instituţie, niciun concept de rezervă n-au apărut pentru a prelua ştafeta vechii, dar mereu activei idei naţionale” (206). În capitolul privitor la minorităţile naţionale sînt punctate multiple probleme interesante asupra cărora ar merita să ne oprim atenţia. Autorul, Gh. Hristodol, el însuşi macedoromân, acordă un amplu spaţiu în cap. III – Aromânii sau macedoromânii (209-319) – populaţiei de sorginte latină din arealul Peninsulei Balcanice. Nu putem să nu fim de acord cu teza autorului, conform căreia mijloacele de romanizare „au fost multiple şi diverse. Ele au început prin cucerirea militară, apoi prin măsuri administrative, multiple colonizări, revigorarea vieţii economice, a celei culturale şi, pornind din secolul al IV-lea, prin intensificarea creştinării Balcanilor, care a fost un element de coeziune spirituală, socială şi lingvistică” (209).

Înclinăm însă să credem că graţie extinderii teritoriale a Imperiului Roman, a forţei sale militare şi economice, precum şi a vastei culturi, unele influenţe culturale şi chiar economice au putut preceda cucerirea militară. Problema rămîne deschisă. Gh. Hristodol, în capitolul menţionat, face un pertinent şi detaliat excurs în istoria populaţiei romanizate de la sud de Dunăre, despre care au scris numeroşi specialişti chiar şi din afara arcului romanic. „Cele mai importante aşezări urbane au fost Chisura, Şatista, Trikala, Kalaritai, Metovo, Gramaste, Shipska, Samarina, Ohrida, Bitolia, Seres, Zemlin şi, în fruntea tuturor, vestita Moscopole” (218). Se insistă asupra rolului economic, comercial şi cultural pe care l-a avut Moscopole. Încă în 1730, aici funcţiona o tipografie, iar în 1744 s-a înfiinţat „Noua Academie”. Iată de cînd şi de unde au roit atîtea capete luminate, cunoscute şi recunoscute în întreaga Europă. Mulţi dintre ei s-au afirmat şi în Ardeal, în Sibiu, Braşov, Cluj, Oradea, Timişoara, Arad, Lugoj, Sebeş etc. Contribuţia lor este vastă, ei au fost întîlniţi în comerţ, economie, ştiinţe, cultură, religie etc. Volumul istoricului clujean de origine macedoromână, foarte bogat în informaţie, este scris într-un limbaj impecabil, drept pentru care îl recomandăm cu căldură unui larg cerc de cititori.

Onufrie VINŢELER