O, tempora! O, mores!

Cei care se laudă cu felul în care arată Clujul, să mă lase. Să tacă, măcar. Din punctul meu de vedere, orașul nu-mi mai bucură demult sufletul, și sunt convins că nici pe cel al multora dintre clujeni.

Vremurile în care mă plimbam de drag prin centru, pe străduțele din jur, în timpul cărora simțeam că tot ce e în jurul meu e acolo doar pentru mă relaxa și a uita de ce e rău și trist, s-au dus demult. A venit și primăvara acum, dar totul e mai cenușiu ca niciodată. Cei care simt ca mine postează periodic pe Facebook fotografii cu Clujul de altădată. Piețele și bulevardele orașului erau inundate de verdeață, de copaci și de flori. O minunăție! Mințile luminate ale orașului au ras însă tot. Copacii și florile au fost înlocuiți de pietre. Cât vezi cu ochii. Acum, pietrele se cheamă dale și pavaj de granit. Și borduri. Și, desigur, betoanele care acoperă tot ce mai era de acoperit.

Culmea, că tot mințile luminate ne spun că au făcut toate astea ca să ne fie nouă mai bine. Pe naiba! Piața Unirii, de exemplu, așa cum e ea acum, cheală și cenușie, fără verdeață, fără flori și fără copaci, fără pic de bucurie în ea, are doar menirea de a fi gazdă unor evenimente care pot avea loc și în altă parte a orașului. Clujul nu e sat, nu ai voie să ocupi inima orașului cu tarabe îndoielnice, cu chioșcuri la care se vând mărunțișuri și ceafă de porc, kurtos-kolacs și fasole cu ciolan. Și nici să poluezi aerul cu muzică de o calitate îndoielnică de multe ori.

Primarul și cei din jurul lui nu știu, n-au învățat sau nu vor să aducă bucurie clujeanului. Se încearcă să ni se inoculeze că natura asta moartă din centrul orașului e ceea ne trebuie, că așa e peste tot în lume, că iarba, copacii și florile oricum mor, că e mai cool să calci peste dalele prost așezate și să ai o bancă în mijlocul peisajului selenar la care poți să-ți încarci telefonul mobil.

Mai încolo, la doi pași de piața fără viață, tot mințile luminate s-au gândit să pună aceleași dale, aceleași plăci de granit și aceleași borduri. Să ucidă puținul verde care mai era și să risipească de tot farmecul uneia dintre cele mai frumoase străzi ale Clujului. N-a fost de ajuns pavajul sinistru, cineva s-a gândit să umble și la statuile de pe stradă. Când grupul statuar ”Școala Ardeleană” a fost reamplasat lângă UBB, clujeanul cu minte a răbufnit. Cum să așezi un simbol al orașului pe jos, fără soclu, pe dalele strâmbe? După scandalul de rigoare, corifeii Școlii Ardelene vor fi puși, din nou, pe soclul lor, la loc de cinste. Mai jos, pe aceeași stradă, trona un bust al fostului rector al UBB, savantul Emil Racoviță, în dreptul școlii ce-i poartă numele. Tot mințile luminate au decis, nu să-l pună pe jos, ci să dispară cu totul, aruncându-l într-un gang! Te doare mintea, nu alta! Stai și te întrebi la ce să ne mai așteptăm în toată această aiureală omniprezentă? Cineva spunea, că dacă tot e epoca celor fără prea multe țigle pe casă, să-l așezăm și pe Mihai Viteazu pe jos, să-l coborâm și pe Mathias Rex pe dale, și să-l băgăm pe Avram Iancu cu picioarele în apa fântânii arteziene din fața Catedralei. Și, eventual, să le și punem fiecăruia câte o priză de încărcat telefonul. Să fie cool.

Malurile Someșului nu vor scăpa nici ele de obsesia granitului, de asta să fiți siguri. În rest, orașul e plin de gunoaie, colectarea selectivă nu este decât o abureală ieftină de prost gust. Se circulă tot mai greu, dar ni se vinde încă mirajul metroului. Până la metrou, orașul ăsta va face implozie. Nimeni, nu se mai gândește la soluții pentru trafic. Nimeni nu mai ia în considerare că se pot ridica pasarele, că se pot construi pasaje. Nu, trotuarele se lățesc, se fac benzi dedicate pentru autobuze și piste de biciclete. E plin de buldozere și excavatoare oriunde te uiți. Nici măcar nu-i bai că se face, e bai că nu se face cu cap, și că nu se face mai cu spor. E plin de noroi și de grotesc.

Există o expresie care a învins timpul și a rămas în conştiinţa publică până astăzi. Patru cuvinte ce exprima revolta faţă de gradul de decădere a unei societăţi, faţă de moravurile individuale şi colective, și pe care le-aș lipi pe frunțile luminate ale celor care au distrus farmecul acestui oraș: O, tempora! O, mores!