O taxă care nu trebuia eliminată

Nu credeam că vreodată o să fiu împotriva eliminării uneia dintre multiplele şi enervantele taxe pe care statul le percepe pentru te miri ce. Şi totuşi…

După cum se cunoaşte, din 1 februarie va intra în vigoare Legea 1/2007, care ne va scăpa de plata a 102 taxe parafiscale. Iată, în sfârşit, şi o lege bună, s-ar putea spune. Aşa ar fi dacă, printre cele 102 de biruri anulate, n-ar figura şi taxa radio-TV, a cărei eliminare ridică mai multe semne de întrebare. Oare de ce a trebuit eliminată şi această taxă, care, în principiu cel puţin, garanta măcar teoretic imparţialitatea celor două servicii? Taxa în sine nu era nici împovărătoare – cuantumul acesteia fiind de 6 lei pentru persoane fizice şi de 80 lei pentru firme -, şi nici nu implica timp pierdut la cozi, “în faţa ghişeelor”, aşa cum suna una dintre motivaţiile din expunerea de motive care a însoţit legea în faza de proiect. Până la urmă, 6 lei nu reprezintă un capăt de ţară pentru nimeni, iar aceşti bani erau încasaţi odată cu factura de curent, pentru care oricum se stă sau nu la coadă, în funcţie de modalitatea de plată: cash sau on-line. În plus, mai multe categorii de persoane erau scutite de plata taxei, printre care cele care aveau ajutor social privind venitul minim garantat sau cele care declarau pe proprie răspundere că nu deţin receptoare radio-TV. Aşa că, aceste motive nu stau în picioare.

Nici argumentul “românii nu se uită la TVR” prezentat de un ins anume, cel care a susţinut cu o fervoare demnă de o cauză mai bună anularea taxei, nu stă în picioare. Audienţa unei televiziuni sau lipsa acesteia nu este determinată în primul rând de calitatea emisiunilor pe care le propune, ci de gustul public. Spre exemplu, dacă TVR-ul ar emite non-stop manele, este probabil că, în multe zone ale ţării (Teleorman de plidă), ar avea o audienţă mult mai ridicată decât cea din prezent, dar asta nu ar însemna că programele cu pricina ar avea cine ştie ce calitate. Ce-i drept, din păcate, TVR-ul nu exceleză la nici unul dintre aceste capitole – audienţă şi calitate – dar este cert că anularea taxei nu va duc la o îmbunătăţire a situaţiei.

Însă ceea ce este cert este că, de acum încolo, politicienii (indiferent care ar fi aceştia) aflaţi la conducerea ţării ar putea influenţa şi mai mult conţinutul şi prezumtiva imparţialitate a emisiunilor. La vremea cînd anularea taxei era discutată în Pralament, Richard Burnley, directorul juridic al European Broadcasting Union (EBU) – cea mai mare asocia?ie a televiziunilor publice din lume -, comenta astfel acesată iniþiativă legislativă: “Este soluţia cea mai rea. Din ce vedem în Europa, foarte puţineţări au un astfel de sistem. Din nefericire, este foarte politizat, pune puterea finanţării în mâinile politicienilor. Când partidele se schimbă la putere, ele pot tăia imediat bugetul, distrugând planurile Televiziunii Publice, şi putem vedea asta într-un anumit număr de ţări unde s-a întâmplat deja asta.” Exact aceeaşi opinie o avea şi directorul general al EBU, Ingrid Deltenre: “Acest model de taxă radio-tv s-a dovedit a fi, în multe ţări, cea mai stabilă şi predictibilă metodă de finanţare a serviciilor publice de media. Aceasta asigură independenţa faţă de orice formă de ingerinţă politică şi stabileşte o relaţie directă cu publicul, la nivel naţional. Vă lansam apelul de a nu aproba aceasta propunere.” Pînă la urmă, în nesfâşita sa înţelepciune, Parlamentul a aprobat în totalitate Legea care anulează cele 102 taxe.

Ar fi putut fi numai 101.

Este greu de anticipat cum vor funcţiona cele două servicii în viitor. Însă, privind în trecut, nu pot să nu-mi aduc aminte de ceaţa care împiedica TVR-ul să prezinte imagini din timpul “mineriadelor”, care erau însă transmise live de televiziuni din străinătate, sau de “editorialele” pro FSN ale lui Paul Everac.

Brrrr…

Viorel DĂDULESCU