O scurtă istorie a epidemiilor din Cluj (IV)

EPIDEMIA DE CIUMĂ DIN ANII 1738-1739
Următoarea epidemie de ciumă a lovit oraşul după aproximativ două decenii, în 1738. Cauza răspândirii molimei a fost, şi de această dată, războiul. În 1737, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus au pornit o campanie militară împotriva Imperiului Otoman. Trupele care au fost la manevre în Muntenia şi Oltenia nu au fost ţinute în carantină când au fost retrase pe teritoriul Banatului şi al Transilvaniei, și au adus teribila boală cu ei. În februarie 1738 molima a cuprins Timişoara, la începutul verii a ajuns la Sibiu, capitala Principatului, şi de acolo în toată ţara. La finele lunii august 1738, ciuma a ajuns în localităţile din jurul Clujului.
Trebuie să remarcăm faptul că inclusiv sistemul sanitar al Imperiului era abia în curs de dezvoltare. Nu era definitivată nici organizarea Graniţei Militare, nici instituţiile în teritoriu ale Comisiei Sanitare, iar personal sanitar abia exista în Principat. Autorităţile centrale puteau doar să trimită oficialităţilor locale dispoziţii generale de urmat în caz de epidemii şi să ia măsuri de limitare a extinderii molimei. Au făcut asta bazându-se pe armată.
În primul rând: pentru a proteja trupele militare de epidemie, au fost scoase din localităţi şi cantonate pe câmpuri deschise. Apoi au fost date dispoziţii de închidere a localităţilor. Militarii au primit ordin că pot executa pe loc pe oricine care ar trece de carantină. Corespondenţa era „purificată” în aburi fierbinţi de oţet.
Cei care trebuiau să părăsească Transilvania erau obligaţi să stea în carantină timp de 42 de zile la Zalău sau la Şimleul Silvaniei. Apoi treceau graniţa şi intrau din nou într-o altă carantină, de 14 zile, în oraşele Kecskemét sau Szolnok din Ungaria.
Printre primele măsuri luate au fost închiderea şcolilor şi interzicerea adunărilor publice. În prima fază slujbele din biserici erau permise, cu condiţia ca acestea să fie ţinute pentru grupuri mici de enoriaşi. Din noiembrie însă şi slujbele au fost interzise. Nunţile şi înmormântările cu participare numeroasă de asemenea au fost interzise.
A fost ordonată exterminarea tuturor câinilor, pisicilor şi porumbeilor din localităţi.
La Cluj, îmbolnăvirile au început la finele lunii septembrie 1738. Prima reacţie a autorităţilor a fost să tăinuiască situaţia reală, temându-se de efectele carantinei. În 1 octombrie, Guberniul a trimis autorităţilor din Cluj dispoziţia ca vechile măsuri de apărare împotriva epidemiilor să fie puse în aplicare. Adică cele din 1719, prezentate mai înainte. În ultimele zile ale lunii septembrie, nobilii, şi în general cei care aveau reşedinţe la ţară, dar şi elevii şcolilor din Cluj, au început să părăsească oraşul. Chiar unii membri ai Comisiei Sanitare din Cluj au plecat pe proprietăţile lor din afara oraşului, astfel că trebuiau căutate alte persoane care „cu sacrificarea intereselor personale” să fie de acord „să se obosească pentru binele obştesc”. Izbucnirea epidemiei nu putea fi tăinuită.
Autorităţile oraşului au angajat personalul care urma să lucreze la carantină: personal sanitar, administrativ, supraveghetori şi gropari. Salariile lor urma să fie aceleaşi, ca în timpul epidemiei din 1719. Drept chirurg, respectiv farmacist al lazaretului, a fost angajat Dániel Borbély şi Mihály Clemens. La sfârşitul lunii decembrie, chirurgul Dániel Borbély s-a îmbolnăvit şi a murit. În locul său a venit un alt chirurg, István Fogarasi, care a supravieţuit epidemiei. Au fost angajaţi şi supraveghetori şi gropari. Prima echipă de gropari a rezistat câteva zile. Rândurile celei de-a doua echipe au fost completate de mai multe ori, pe măsura în care unii dintre ei se îmbolnăveau şi mureau. În actele oraşului apar nominal toţi cei care au făcut aceste munci îngrozitoare. Printre actele epidemiei s-a păstrat şi jurământul care era rostit la angajare. Formula prevedea şi faptul că se vor abţine de la beţie. Dar munca aceea nu putea fi făcută cu capul limpede. Şi în alte locuri din Europa a fost menţionat faptul că groparii îşi puteau învinge greaţa doar prin beţie. S-au găsit oameni care s-au angajat gropari în acele condiţii pentru că oraşul plătea bine. Pentru transportul şi înmormântarea fiecărui mort oraşul plătea 3 florini. Evidenţele erau ţinute de funcţionarii oraşului, iar înţelgerea era că oraşul plătea numai după stingerea epidemiei.
În noiembrie 1738, mortalitatea a fost atât de mare, încât Comisia Sanitară din oraş a adoptat măsuri drastice. Erau numiţi supraveghetori ai modului cum erau respectate dispoziţiile autorităţilor, care patrulau în cartierele oraşului însoţiţi de militari înarmaţi. Când constatau abateri de la prevederile dispoziţiilor, indivizii indisciplinaţi erau târâţi la stâlpul infamiei din centrul oraşului şi acolo li se aplica pedeapsa: lovituri de botă. Înmormântările trebuiau făcute foarte repede, chiar de către membrii de familie. Cei morţi în timpul nopţii erau înmormântaţi dimineaţa, iar cei morţi în timpul zilei, până în jurul orei 4 după-masa (adică până la lăsarea serii). Fiecare deces trebuia anunţat la autorităţi. Pentru cei care au murit la casele lor a fost începută o parcelă nouă în partea superioară a cimitirului oraşului (a se înţelege în partea superioară a Cimitirului Central „Hajongard”). Morţii, înainte să fie îngropaţi, erau dați cu var nestins.
Slujbele divine erau interzise în oraş. În octombrie 1738, catolicilor li s-a îngăduit să ţină slujbe, având în vedere că erau foarte puţini în oraş.
Pe lângă epidemie, clujenii erau loviţi şi de alte probleme. În 24 februarie 1739, când rata îmbolnăvirilor nu mai era aşa de mare, Consiliul orăşenesc s-a plâns prinţului Lobkowitz, comandantului militar al Transilvaniei, din cauza carantinei stricte instituite în oraş. Clujenii nu puteau ieşi din oraş la gospodăriile lor aflate în suburbii. „Chiar dacă îngerul pedepsitor al Domnului şi-a pus sabia în teacă, oraşul nostru este atât de strict ferecat, încât cei care nu au murit de ciumă acum pier din cauza frigului şi a foamei” – se arăta în scrisoarea oraşului. Cereau prinţului să arate creştinească indulgenţă faţă de orăşeni, să înlesnească regulile foarte stricte ale carantinei instituite şi supravegheate de armată, şi să îngăduie oamenilor să iasă la muncă în gospodăriile, ogoarele şi viile lor din hotarul oraşului. În 7 martie, prinţul a permis clujenilor să iasă la munca câmpului, dar cu condiţia ca aceştia să nu se adune în grupuri nici când ies, nici când intră în oraş. Până la urmă, carantina a fost ridicată în 11 august 1739.
Dispoziţiile emise ulterior de Consiliul orăşenesc ne permit să ne dăm seama ce s-a întâmplat în timpul epidemiei. În 13 februarie 1739, Consiliul orăşenesc a dispus delimitarea parcelei de cimitir unde urmau să fie înmormântaţi ciumaţii. Tot atunci au fost adoptate regulile privind înmormântările din grădinile oamenilor. Trebuie să înţelegem că unii oameni, de frica molimei sau din cauza faptului că şi ei erau bolnavi, nu şi-au dus membrii de familie decedaţi în cimitire, ci le-au înmormântat în grădini şi în pivniţele propriilor case. Consiliul orăşenesc a dispus ca în jurul mormintelor din grădini să fie lăsat un spaţiu de 1,5-2 metri unde să nu fie cultivat nimic, iar înălţimea movilelor de pe morminte să fie de minim 80 cm. În cazul înmormântărilor în pivniţe, autorităţile au dispus umplerea acestora cu var şi pietre.
dr. Lukács József,
Muzeul de Istorie al
Universității Babeș-Bolyai,
Direcția Patrimoniu
Cultural Universitar