O poveste despre două furturi de artă

New York Times

Articolele despre o mamă româncă care ar fi distrus operele de artă furate de către fiul ei, alimentează prejudecăţile împotriva românilor, într-un moment în care aceştia sînt deja discriminaţi în Europa, susţine, într-o scrisoare adresată ziarului menţionat, Monica Stancu, o româncă care a finalizat recent un stagiu la Misiunea permanentă a României de pe lîngă Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU).

În 2002, scrie autoarea scrisorii, The Times a prezentat un caz similar care a implicat o familie franceză. Deşi ambele articole vorbesc despre furtul unor opere artă şi despre distrugerea bunurilor, titlurile au tonuri foarte diferite: un ton vesel “Tablourile tale furate? Le-am aruncat, dragă”, pentru cazul francez, şi un ton senzaţionalist, “Povestea românească a lăsat lumea artei să se teamă de ce e mai rău”, pentru cazul din Europa de Est.

În cazul care a implicat familia românească, articolul îl citează pe Ernest Oberländer-Tîrnoveanu, director al Muzeului Naţional de Istorie din România, care susţine că dacă picturile furate au fost arse, ar fi “o crimă barbară împotriva umanităţii”.

Dacă Stéphane Breitwieser, hoţul de artă francez, este văzut drept un simpatic “iubitor de artă autodidact”, românul Radu Dogaru este descris de un alt articol recent ca tăcînd şi “flexîndu-şi bicepşii” în timpul unei audieri. În acest fel, explică semnatara scrisorii, se sugerează că românii sînt înapoiaţi, iar occidentalii civilizaţi.

Este adevărat că “distrugerea unei opere de artă este o mare pierdere pentru patrimoniul nostru universal. Cu toate acestea, există ceva în neregulă atunci cînd aceeaşi infracţiune este prezentată într-o lumină mai favorabilă cînd sînt implicaţi cetăţeni francezi şi drept o tragedie atunci cînd este comisă de cetăţeni români”, explică Monica Stancu.