O perspectivă amestecată privind politica de partid din Europa

Financial Times

Criza din zona euro nu reuşeşte să dezrădăcineze sistemele partidelor tradiţionale din Europa de Sud. Cu toate acestea, în întreaga Mediterană, perspectivele pentru aceste partide sînt mai amestecate decît o arată alegeri recente din ţări ca Italia sau Grecia.

Prin alegerea lui Pier Luigi Bersani drept candidat la funcţia de premier al Partidului Democrat (PD), de centru-stînga, alegătorii italieni au contestat ideea că criza din zona euro dezrădăcinează sistemele politice ale partidelor stabilite din Europa de Sud. Bersani, 61 de ani, este un fost comunist cu origini în clasa muncitoare, care în alegerile primare din 2 decembrie s-a bazat pe sindicatul său loial pentru a-l învinge pe Matteo Renzi, primarul Florenţei, adversarul său dornic de ascensiune, de 37 de ani.

În contextul în care sondajele de opinie estimau sprijinul la nivel naţional pentru PD la 30%, cu mult înaintea rivalilor săi, se pare că Bersani este bine plasat pentru a deveni premierul unui guvern de coaliţie de stînga după alegerile parlamentare aşteptate în luna martie.

Totuşi, atît în Italia cît şi în întreaga Mediterana, perspectivele pentru partidele tradiţionale sînt mai amestecate decît o arată succesul lui Bersani. Cea mai sugestivă evoluţie din politica italiană rămîne descompunerea forţelor de centru-dreapta, care au dominat scena naţională din 1994. Partidul fostului premier Silvio Berlusconi, Poporul Libertăţii (PdL), odată cunoscut sub numele de “Forza Italia”, este în retragere precipitată. O mare parte din sprijinul său se scurge spre idiosincrazica “Mişcare cinci Stele” (M5S) a comediantului Beppe Grillo.

Atracţia iconoclasmului politic are însă limitele sale, chiar şi într-o ţară a cărei elite de partid sînt la fel de discreditate pentru că şi-au condus ţara pe muchia dezastrului financiar. Imediat după al doilea război mondial, un partid anti-establishment, cunoscut sub numele de “Uomo Qualunque” (Omul Oarecare), a luat cu asalt scena, obţinînd peste 1 milion de voturi în alegerile din 1946 şi 1948 şi cîteva zeci de locuri în Parlament.

Cu toate acestea, “qualunquismul” a dispărut la fel de repede cum a apărut, scufundat de democrat-creştini la dreapta şi de comunişti la stînga. Întrebarea este dacă M5S a lui Grillo va dura mai mult decît revigorarea inevitabilă a centrului-dreapta italian după ce Berlusconi se va retrage în final.

Grecia oferă cel mai clar exemplu de colaps al ordinii stabilite. Pînă la criza datoriilor din 2009, politica a fost controlată, de la sfîrşitul regimului militar în 1974, de două partide: Noua Democraţie, conservator, şi Pasok, socialist. Dar în alegerile generale de acum şase luni, votul combinat al acestor două partide de abia a atins 42%.

Pasok, în special, doar cu 12,3%, arată ca o torţă stinsă. Alegătorii s-au îndreptat în număr mare spre Syriza, o alternativă mai explicit de stînga. Dar, în afară de faptul evident că electoratul şi-a exprimat furia pentru coborîrea Greciei în abis, un motiv pentru care sprijinul acordat partidelor principale s-a scurs masiv a fost că acestea au avut mult mai puţin patronaj de oferit în schimbul voturilor.

Sistemele de partid construite în Spania şi Portugalia, după tranziţiile democratice din anii 1970 rezistă, pentru moment, mai bine decît în Grecia. La nivel naţional – deşi nu şi la nivel regional în Spania – cursa este în mare măsură între un partid mare la dreapta şi altul la stînga. Schimbarea este blocată de natura extrem de centralizată a acestor partide şi de puterea leadership-urilor partidelor de a selecta candidaţi la momentul alegerilor, fără amestecul membrilor de rînd sau al alegătorilor.

Cu toate acestea, există nuanţe care diferenţiază Spania şi Portugalia. În timp ce ratingul de popularitate al lui Mariano Rajoy, premierul de centru-dreapta, este în cădere liberă, cetăţenii spanioli nu mai manifestă simpatie pentru Alfredo Pérez Rubalcaba, liderul opoziţiei socialiste. Chiar şi printre alegătorii propriului partid există o lipsă izbitoare de încredere că Rubalcaba va guverna Spania mai eficient decît Rajoy.

Dacă Spania afişează unele condiţii esenţiale pentru o remodelare a sistemului de partide, acest lucru pare mai puţin adevărat pentru Portugalia. Aici, social-democraţii de centru-dreapta aflaţi guvernare şi socialiştii din opoziţie îşi păstrează capacitatea de a încadra atitudinile unui popor care, de multe ori pare a fi mai pasiv politic decît verii lor spanioli. În 1975, cînd Portugalia a organizat primele alegeri libere din cinci decenii, prezenţa la vot a fost de 92%. În alegerile de anul trecut a fost de 58%.

Un gînd descurajator: într-o epocă de criză, tinerii născuţi într-o societate democratică votează mai puţin decît părinţii lor, care au experimentat autoritarismul la prima mînă.