O nouă “industrializare forţată”?!

Ilie CĂLIAN

Sînt puţini cititorii care nu vor fi auzit/ citit despre “industrializarea forţată a României”, formulare inventată şi vehiculată încă înainte de 1989 în Occident şi care trebuia să explice o serie de dificultăţi economico-sociale ale României – unele dintre ele absolut reale, dar altele false. Nu este aici locul pentru o discuţie pe tema istoriei industrializării României, chestiune dezbătută destul de mult încă din secolul XIX, despre “arderea etapelor” şi necesitatea de a recupera într-un timp foarte scurt imensa întîrziere în dezvoltarea ţărilor româneşti, pentru a depăşi statutul de economie arhaică etc. Fapt este că, indiferent de culoarea politică, toate minţile luminate au înţeles că industrializarea ţării, cu toate conexiunile colaterale, este absolut  necesară, pentru a nu deveni ceea ce astăzi specialiştii numesc “naţiune eşuată”. Desigur, faţă de dezvoltarea “organică”, industrializarea “forţată” are şi inevitabile dezavantaje pentru una-două generaţii. În acelaşi timp, ea prezintă dezavantaje şi pentru… naţiunile/ statele deja industrializate, în sensul că generează concurenţă pentru economii avansate. Dar, în principiu, industrializarea – forţată sau nu – a unor ţări, creează şi avantaje pentru concurente, mecanism economic complex.

În ţara noastră, după evenimentele din decembrie 1989, s-a produs rapid un fenomen care poate fi descris drept dezindustrializare – tot forţată! Forţată prin decizii politice ale guvernelor, ele însele forţate în diverse moduri de către guverne străine, care, la rîndul lor, erau forţate de “actorii” economici, dornici să ocupe pieţele din fostele ţări socialiste, din fostul lor sistem economic, CAER. Astfel că s-a reuşit dezindustrializarea României şi implantarea comodă a marilor trusturi în piaţa românească. Adică, un succes, pentru Piaţa Comună în înlăturarea concurenţei CAER. Numai că, după două decenii, s-a văzut că distrugerea industriei României a condus, pînă la urmă, la îngustarea pieţei pentru numeroase sectoare ale industriei occidentale. Cauzele sînt relativ simple. Una dintre ele o poate înţelege oricine: pentru ca cineva să poată exporta undeva, trebuie ca importatorul să aibă şi el bani să cumpere, bani pe care, însă, trebuie să-i obţină tot din producţie (că şi împrumuturile trebuie plătite tot din producţie). Mai mult: bunurile industriale, cu excepţia celor de consum strict individual, sînt interdependente, astfel că, de exemplu, nu poţi exporta maşini-unelte într-o ţară fără fabrici.

Ne-a ajuns cuţitul la os?! Ne-am dat seama că, fără industrie, nu putem face nimic de acum încolo?! Nu, nu e vorba despre noi (cu excepţiile de rigoare) că ne-am fi limpezit mintea abia acum. Cei care s-au trezit că ne-au prea dezindustrializat sînt tocmai occidentalii. Pe de o parte, marii producători industriali, intraţi în criză, au constatat că nu prea au o piaţă pentru produsele lor complexe, de înaltă tehnicitate şi productivitate. E un ciudat paradox: au distrus industria românească, au “importat” şomeri din România, care au ajutat industriile lor să producă şi mai mult – dar nu au consumatori pentru produsele lor. Bineînţeles, pentru a-şi crea o piaţă pentru ele, au nevoie de fabrici aici – fabrici pe care să le facă tot ei, evident. Dar problema îi preocupă nu doar pe industriaşii occidentali, ci şi pe bancheri. FMI, Banca Mondială, Uniunea Europeană, cu băncile sale – toţi se tem pentru împrumuturile acordate României: ţara trebuie să producă pentru a plăti datoriile.

Aşa se explică – şi nu prin dragostea faţă de sufletul şi bunăstarea noastră – sîrguinţa cu care ni se explică acum că trebuie să ne reindustrializăm şi graba cu care guvernele – şi cele ale PDL, şi cele ale USL – şi-au însuşit “semnalul” şi vorbesc despre reindustrializarea României şi exploatarea neîntîrziată a resurselor interne minerale şi despre necesitatea refacerii agriculturii de tip industrial (pe lîngă poveştile ecologiste).

După ce, vreme de vreo două decenii, o parte din economiştii, politicienii şi băgătorii de seamă s-au (ne-au) intoxicat cu salvarea României prin dezvoltarea serviciilor şi IMM-urilor (formule economice folositoare mai mult pentru supravieţuirea de azi pe mîine şi nefuncţionale, sau de redusă productivitate, în lipsa marii industrii), acuma, iată, aceiaşi isteţi au descoperit marea industrie şi cer reindustrializarea ţării. Desigur, mai bine mai tîrziu decît niciodată. Însă dacă reindustrializarea ţării se va face exclusiv prin prisma intereselor străine, atunci n-am făcut mare lucru.