O mărturisire …*

Bătrînul este, categoric, omul pe care timpul l-a cruţat, cînd pe atîţia tineri i-a dus şi i-a tot dus cu totul. L-a cruţat, cu siguranţă, pentru un scop, acela de a fi o mărturisire despre trecut, acum, la timpul adînc al vieţii, pe care dacă-l uităm, cum facem adesea, sîntem pierduţi.

El are experienţa, acest tezaur de care n-ai cum să nu ţii seama, dacă eşti inteligent şi nu vrei s-o iei, tot timpul, de la început, ca Sisif.

El are bună judecată (cînd nu-i ajutat să şi-o piardă, prin condiţiile improprii pe care societatea i le azvîrle în cap, mai temperată de pasiunea arzătoare a tinereţii care, deşi e superbă şi, categoric, necesară, izbeşte de multe ori cu capul în zid sau cu nuca-n perete.

El are legătura cu trecutul, cu rădăcinile, cele care dau seva şi te ajută să rămîi în picioare cînd vin uragane şi alte urgii.

El are, aproape, un picior Dincolo, de aceea poate Cerul îl dăruieşte cu ceva în plus: să aducă echilibru, siguranţă şi o anume lumină, căci bătrîneţea, vorba lui Joubert, e seara vieţii care-şi aduce cu sine şi lampa.

El are o înţelepciune anume, căci a văzut multe, a trăit multe, a auzit multe şi, poate, a greşit multe, aşa că un sfat dat de el, la timp, se impune, căci este, fără îndoială, nespus de preţios.

Mă uit la el şi-mi reamintesc de Mama: toată o abnegaţie, o dăruire, o iubire, o înţelegere şi un bun îndemn, o cumpătare, o toleranţă şi o îngăduinţă – un regal de calităţi omeneşti pe care noi, ceilalţi, furaţi şi măturaţi de turbionul zilnic, ce stă să ne-nghită cu totul, le eludăm sau le uităm.

Mă uit la noi: sîntem permanent pe picior de război, cu panicile, cu timpul, cu timpurile, cu grijile, cu temerile, cu anxietăţile, vanităţile şi dorinţele noastre imediate, cu una cu alta, toate energofage şi cronofage, de ne ia toată energia şi tot timpul. Înotăm în superficialitate, marginal şi imediat, cînd nu în derizoriu ori ridicol, dăm din coate, dăm brînci, dăm „la gioale”, dăm la cap, dăm în dreapta, dăm în stînga şi luăm la rîndu-ne şuturi, cînd de la dreapta, cînd de la stînga. Sîntem atît de puţin înţelepţi încît ne dăm şi singuri în cap, cu dreptul în stîngul şi invers, căci ce altceva e ura, invidia şi stresurile toate, pe care noi ni le provocăm singuri, căci nu ştim alege şi nici cîntări. Ce e esenţial? Ce merită? Ce asigură, cu adevărat, viitorul? Ce-i de sperat şi pentru ce-i de luptat?

Mă uit la societatea noastră omenească, ajunsă, de bine, de rău, în 2013 Anno Domini, după o Istorie lungă, zbuciumată, adesea nedreaptă, violentă mai tot timpul, plină de eroi anonimi care, cu adevărat, au pus umărul s-o împingă-nainte.

Înainte, de secole, nu se ştia mult, dar măcar se ştia respecta bătrîneţea, chit că era rară, dar era socotită un stîlp de sprijin în haosul vanităţilor celor ce iau viaţa-n piept sau la început. E drept că eschimoşii, mai vitregiţi de climă şi mai lipsiţi de lumină, îşi puneau bătrînii pe un sloi de gheaţă cu un coş de mîncare. Azi nu-i mai punem pe sloi, dar nici de mîncare nu le prea dăm noi, căci pensiile sînt ridicole şi nesigure, medicamentele-s scumpe şi toate-toate-s pe ban necăjit şi muncit o viaţă. Nu-i drept.

Înainte, de secole, un meşter bătrîn era cap de breaslă, căci se ştia că se poate învăţa de la el. Acum, un bătrîn este cap de listă pentru disponibilizări, dări afară, umiliri, înlocuiri şi alte din astea. Nu-i economic, nici corect.

Înainte, de secole, un bătrîn învăţat, din orice domeniu, forma şcoală, e şi normal să se împărtăşească şi alţii din Ştiinţa şi valoarea lui, strînse cu trudă şi cu cinste. Acum „După mine, Potopul!” – şi nu pentru că el, Bătrînul, n-ar vrea.

Înainte, de secole, un bătrîn era respectat, căci aşa era tradiţia cea normală şi bună. Acum şefii îşi învaţă subalternii să rîdă, să desconsidere şi să miştocărească pe cel bătrîn din echipă. Ce se întîmplă – se vede.

Şi nu mă consolează nici faptul că şeful, acum ajuns şi el sexagenar, o-ncasează, din plin, căci „învăţătura” sa se-ntoarce şi-l plezneşte cu sete. Şi tinerii îi zic „Cîinele ăla bătrîn”, îl desconsideră, îl urăsc şi-l iau în derîdere, căci „lupii cei tineri” au fost asmuţiţi destul.

Dar de ce „cîine”? Şi de ce „bătrîn”? Fiindcă ambele cuvinte au o acoperire reală, în aurul cel mai pur, căci asta-i valoarea pentru un prieten fidel şi pentru O mărturisire** rară.

Stela-Maria IVANEŞ

* Malraux – Acesta-i Bătrînul

** P. S. Mă rog, nu e cazul şefului ăluia.