„O felix culpa!” – reflecții despre persecuția Bisericii Române Unite

Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea Apostolică cu ocazia celui de-al III-lea centenar al Unirii cu Biserica Romei (SA), – prima Scrisoare Apostolică adresată de un Pontif Roman Bisericii Greco-Catolice din România, îndemna: «Vă încurajez (…) să identificați și valorificați figurile martirilor Bisericii Greco-Catolice din România, recunoscând meritul lor de a fi dat un impuls considerabil cauzei unității tuturor creștinilor» (SA nr. 9).

Persecuțiile sec. al XX-lea constituie un moment istoric fundamental al identității Bisericii Greco-Catolice. Același Pontif roman (cel care în anul 1990 a refăcut integral Ierarhia Bisericii Române Unite, decimată în timpul persecuției comuniste), scria în continuare: «Biserica Greco-Catolică din România își înfige rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu, în învățătura Sfinților Părinți și în tradiția bizantină, dar găsește (…) o expresie particulară în unirea cu Scaunul Apostolic și în stigmatul persecuțiilor sec. XX, pe lângă latinitatea poporului său. Din toate aceste elemente rezultă identitatea Bisericii voastre, a cărei rădăcină ultimă este Preasfânta Treime» (SA nr. 13).

Ne întrebăm: oare ce atitudine trebuie să avem reflectând asupra perioadei de persecuție, de «reducere la tăcere», a Bisericii Române Unite de către regimul ateo-comunist și cei împreună cu dânșii…?

Încă de multă vreme, exegeții Sfintelor Scripturi au pus întrebarea cheie: «Cine L-a omorât pe Isus?» Unii răspundeau: iudeii, pentru că ei L-au trădat, ei L-au arestat, ei L-au acuzat; alții contraziceau: nu, ci romanii, pentru că ei L-au biciuit, torturat, batjocorit și răstignit pe cruce iar alții erau de părere că este vinovat poporul care a strigat: «Răstignește-L! Răstignește-L!» (Lc 23,21). De fapt, răspunsul cel mai potrivit îl găsim în Cartea profeției lui Isaia (Is 53, 4-5.9-10): «El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. Mormântul Lui a fost pus lângă cei fără de lege și cu cei făcători de rele, după moartea Lui, cu toate că nu săvârșise nici o nedreptate și nici înșelăciune nu fusese în gura Lui. Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească prin suferință».Isaia, în viziune profetică, răspunde limpede: nu trebuie căutați vinovați printre oameni, oamenii au fost doar instrumentele unui plan care a fost mai presus de ei și mai înainte rânduit de către Providența divină pentru mânuirea noastră, a neamului omenesc, din păcat.

În mod asemănător, recitind istoria celor 42 de ani de persecuție, să lăsăm la o parte ispita de a căuta vinovați sau de a acuza și condamna, mai degrabă să analizăm și să admirăm pilda de tărie în credință pe care marii oameni de atunci ne-o oferă, nouă, generațiilor de astăzi. Să încercăm să descoperim, chiar în aceste crude, nemiloase și umilitoare încercări, voința lui Dumnezeu, Cel care are puterea de a întoarce un rău mare într-un bine și mai mare. Căci așa lucrează Dumnezeul nostru Cel mult-milostiv și Îndelung-răbdător, dar și drept Judecător.

Dumnezeu nu a părăsit Biserica Română Unită care a căutat să rămână credincioasă Lui și nu unor interese umane. Providența divină a sprijinit mereu pe cei persecutați «pentru numele Său». Mai mult, chiar Isus consideră persecuțiile pentru numele Său ca pe una dintre «fericirile» ce pregătesc marea răsplată cerească: «Fericiți veți fi când oamenii vă vor urî pe voi și vă vor izgoni dintre ei și vă vor batjocori și vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului. Bucurați-vă în ziua aceea și vă veseliți, că iată, plata voastră multă este în cer» (Lc 22-23).

Dumnezeu este alături de cel care trece prin încercarea fidelității în credință. Aceasta au înțeles foarte bine «apostolii» Bisericii Române Unite. Oferim doar un exemplu izvorât dintr-un suflet chinuit dar rămas ferm în credință, în acele clipe lungi de detenție și izolare. Atunci când meditația se preschimba-n poezie, însemnată doar pe «file de memorie»: «Când ai vrut să-mi întărești credința / Mi-ai lăsat, Isuse-n suflet suferința

Iar ardoarea veșnicei iubiri / Mi-ai purificat-o-n părăsiri. (…)/ Când părea tot cerul prăbușit / Buzele spunând abea prin șoapte / „Domnul meu, de ce m-ai părăsit?” / Tu, ai adăugat pustiu și noapte… / Ca-ndată ce noaptea cea lungă trecu / Să văd de pe calea-n lumină, / Că pe umeri crucea-ai dus-o Tu, / Și pe mine-alăturea de mână…» (Strofe din poezia «Părăsire», semnată de Episcopul Ioan Ploscaru).

Referindu-se la șirul lung al celor care «vin din strâmtorarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului» (Ap. 7, 14) și care acum «stau înaintea tronului lui Dumnezeu» (Ap. 7, 15), Sfântul Ioan-Paul al II-lea, explica noua notă caracteristică ce împodobește chipul Bisericii Greco-Catolice, după trecerea marii încercări: «… În cea de-a doua jumătate a sec. XX, în epoca totalitarismului comunist, Biserica voastră a trebuit să îndure o crâncenă încercare, meritându-și pe drept titlul de „Biserică a mărturisitorilor și a martirilor”. (…) De atunci și slava martiriului strălucește cu mai multă claritate pe chipul Bisericii voastre ca lumină ce se reflectă în conștiința creștinilor lumii întregi, trezind admirație și (recunoștință) stimă».

Dureroasa și dificila mărturie de fidelitate față de principiul evanghelic al unității creștinilor a făcut ca Biserica Română Unită să devină în mod particular Biserica martorilor unității, ai adevărului și iubirii. Cu siguranță că în acele vremuri de persecuție o simplă semnătură de renunțare la unitatea cu Biserica Romei ar fi putut salva viața multora dintre ei și totuși, marea majoritate au rămas perseverenți și fideli credinței lor chiar cu prețul vieții. Cei doisprezece «apostoli» ai Bisericii Române Unite, episcopii încarcerați pentru credința lor, au rămas alături de Isus în închisoare, așa cum frumos remarca Papa Pius al XII-lea, comparându-i cu cei doisprezece apostoli ai lui Isus (dar dintre care unul a trădat). De altfel, «apostolii» Bisericii Române Unite au mers conștient spre patimile încercărilor comuniste, înțelegând că aceasta este voia Domnului. Privind în jurul lor cu ochii credinței larg deschiși, ei au înțeles că frigul, foamea, privarea de libertate, torturile de toate tipurile, nu erau doar din voință umană. Dincolo de «marionetele executante de ordine» se afla acel plan bine pus la punct și acea voință căreia nimic nu i-a scăpat: Voința Divină, după cuvântul lăsat de Isus: «…vor pune mâinile pe voi și vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi și în temnițe, ducându-vă la împărați și la dregători, pentru numele Meu. Și va fi vouă spre mărturie. (…) Prin răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre» (Lc 21,12-13.19).

Aceia care au înțeles aceasta au primit harul tăriei în credință, al răbdării în încercări, al iubirii vrăjmașilor și al trăirii prezenței lui Hristos, chiar și acolo, în mijlocul batjocurilor și a întristărilor. Departe de a considera o pedeapsă perioada de detenție, Eminența Sa Iuliu Hossu, primul purpurat al neamului românesc (ridicat la demnitatea de Cardinal (in pectore) când încă se afla cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Căldărușani), în memoriile sale mulțumește lui Dumnezeu, considerând un «dar preasfânt» anii petrecuți în dura închisoare de la Sighet: «Pe pragul de ieșire mă proștern, Doamne Isuse, în fața măririi tale și-ți mulțumesc din adâncul sufletului meu pentru darul Tău preasfânt pe care mi l-ai dăruit acești patru ani ai vieții mele, din mila nemărginită a iubirii Tale pentru cel mai nevrednic rob al Tău: Te-am simțit în mijlocul nostru; ai făcut din ocară mărire, din întristare bucurie și mângâiere fără nume, ai făcut arzândă inima noastră pe calea Emausului și ne-ai tâlcuit zi de zi Scripturile cele despre Tine și întru Tine; Te-am avut de față la frângerea zilnică a pâinii de robi și nu ne-ai părăsit o clipă, Doamne Isuse, Mântuitorul nostru».

Având în fața ochilor credinței «neînțelesele căi» ale Planului divin, nu ne rămâne decât să-l parafrazăm pe marele Augustin, Sfântul Episcop de Ippona, care vorbind despre primul păcat omenesc exclama: «O, felix culpa!». Vom spune și noi «O, fericită greșeală!», care ai dobândit slava martiriului pe icoana Bisericii Române Unite și ai încununat creștetul ei cu aureola de «Biserică a mărturisitorilor și martirilor pentru unitate»!

Episcop Florentin CRIHĂLMEANU

(Fragment din conferința ținută la Simpozionul internațional „60 de ani de la scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite Greco-Catolică”, Cluj-Napoca, 28 oct. 2008)