O Europă cu două viteze sau două Europe?

The Economist

Preşedintele francez Nicolas Sarkozy a provocat numeroase comentarii după ce a făcut apel, la 8 noiembrie, pentru o Europă cu două viteze, care să includă un nucleu “federal” de 17 membri ai zonei euro şi o zonă exterioară “confederală” de zece membri din afara eurozonei.

Nu se poate crea o monedă unică, în lipsa unei convergenţe economice şi a unei integrări de natură economică. De asemenea, nu se poate argumenta pentru federalism şi în acelaşi timp pentru extinderea Europei. Există o contradicţie. În prezent Europa are 27 de membri, însă va trebui în mod evident să se deschidă spre Balcani. Vom fi 32, 33 sau 34. Nimeni nu crede că federalismul – sau integrarea totală – este posibilă la 33, 34 sau 35 de ţări.

Deci, ce vom face? În primul rînd, trebuie spus că moneda unică este o idee minunată, dar a fost ciudat ca ea să fie creată fără ca cineva să îşi pună problema cum va fi gestionată sau chestiunea convergenţei economice. Este bine să ai o viziune, însă există detalii care lipsesc: am facut o monedă, dar am păstrat sistemele fiscale şi sistemele economice divergente. În plus, ca şi cum nu era suficient că s-a creat o monedă fără a exista convergenţă, europenii au încercat şi să anuleze regulile pactului. Or, aşa ceva nu poate funcţiona.

Ar trebui să avem aceleaşi reguli pentru cei 27 de membri? Nu. În mod absolut. În cele din urmă, vor exista, în mod clar, două viteze: una orientată spre mai multă integrare în zona euro şi o alta spre mai mult confederalism în Uniunea Europeană.

La o primă vedere, acest enunţ este orbitor de evident. Zona euro trebuie să se integreze pentru a se salva, o idee recunoscută chiar şi de britanici. De asemenea, chiar şi printre cele zece ţări din afara eurozonei sînt unele ca Marea Britanie şi Danemarca, care nu au intenţia de a adera la moneda unică.

Uniunea Europeană nu are, într-un sens, doar două viteze, ci multiple viteze. Gîndiţi-vă doar la cei 25 de membri ai spaţiului Schengen (excluzînd Marea Britanie, dar incluzînd unii membri din afara UE) sau la cele 25 de state care doresc să creeze un brevet european comun (incluzînd Marea Britanie, dar excluzînd Italia şi Spania).

În cazul în care zona euro supravieţuieşte crizei – iar criza obligaţiunilor italiene sugerează că acest lucru este din ce în ce mai dificil – va fi nevoie în mod clar de o reformă profundă a tratatelor UE. Făcută corespunzător – prin menţinerea aderării la euro pentru ţările doritoare (cum ar fi Polonia) şi prin consolidarea pieţei unice pentru cele care nu vor (spre exemplu Marea Britanie) -, crearea unei UE mai flexibile, cu o geometrie variabilă, ar putea aplana multe dintre tensiunile existente. Viitoarea extindere nu ar mai trebui să fie atît de sensibilă, iar integrarea mai pronunţată nu ar mai trebui impusă celor care nu o doresc.

Pe de altă parte, dacă va fi făcută greşit, aşa cum unii se tem că ar face-o Sarkozy, ideea acestei Europe mai flexibile s-ar putea dovedi o reţetă pentru a diviza Europa, creînd de fapt două Europe.