O carte necesară *

 Nimeni alcineva nu se află mai aproape de înţelegerea a ceea ce este cu adevărat omul ca medicul. Sau ar trebui să se afle !

Fiindcă în niciun alt moment al vieţii, în niciun alt context existenţial, nu-şi află şi nu-şi dă omul adevărata măsură a umanităţii sale ca în suferinţă. Adevărata istorie a omului este istoria suferinţei sale, istoria durerilor, neputinţelor şi nevoinţelor sale şi, deopotrivă, a măreţiei acestei „trestii gînditoare” în faţa Universului şi Istoriei dezlănţuite împotriva lui. A Istoriei care nu este, în fapt, decît războiul omului împotriva lui însuşi. A suferinţei care, de multe ori, este revolta trupului împotriva lui însuşi dar şi împotriva inconştienţei celui pe care acest rob al existenţei noastre îl slujeşte.

Nimeni nu se află mai implicat în acest „joc cu moartea”, pentru a prelua o sintagmă a unui admirabil poet, dar şi prozator şi gazetar, intrat pe nedrept în penumbră, decît medicul. Nimeni nu poate cunoaşte mai bine decît el curajul, dar şi laşităţile omului, zbaterea lui, măreţia în umilinţă şi umilirea în măreţia condiţiei umane. Sau aşa ar trebui să fie. Şi este, atîta timp cît pentru medic bolnavul nu înseamnă doar o maşinărie biologică intrată în reparaţie, ci un om, adică ceva mai mult decît un trup, un seamăn care-i aşteaptă ajutorul, care i se abandonează, cu o încredere aproape mistică uneori. Iar asemenea medici au fost şi mai sînt încă, mai ales în generaţiile care-şi trăiesc amurgul. Iată de ce pe asemenea medici i-a interesat totdeauna tot ceea ce ţine de „protecţia” sănătăţii omului, înţeleasă ca factor de fiinţare. Iată de ce n-au rămas indiferenţi la tot ceea ce în plan social dar şi spiritual atentează sau contribuie la aceasta. Iată, în fine, de ce actul scrisului le-a fost totdeauna aproape iar arta, literatura, aceste lucrări ale spiritului în care anamneza sufletului omenesc este de multe ori atît de exactă, i-a fascinat întotdeauna.

Cultura română cunoaşte fericite exemple de medici-scriitori de înaltă condiţie precum Vasile Voiculescu, Victor Papilian sau Augustin Buzura dar şi de admirabili „moralişti” ca Octavian Fodor sau Dumitru Dumitraşcu.

Dintr-o asemenea specie, în care Clujul a excelat totdeauna, face parte şi profesorul Teofil Lung. Pentru acest eminent chirurg, tot ceea ce priveşte omul, adică mai mult decît trupul despre care vorbeam, îi suscită interesul. Arta, filosofia, religia dar şi educaţia, morala, politica ori sistemul sanitar dar şi ţăranul român ori marii anonimi, sarea pămîntului, se află în centrul reflecţiilor sale. Reflecţii care, focalizînd asupra realităţii româneşti de ieri dar mai ales de azi, avînd ca obiect contextul specific românesc, se situează însă într-o perspectivă mult mai generală, în perspectiva omului şi umanităţii.

Aşa se face că secţiunile acestei cărţi, colocvială, gîndită în sensul unei maieutici, al unui exerciţiu socratian disimulat, capitolele sale se intitulează orgolios şi provocator „Despre artă”, „Despre religie”, „Despre educaţie”, „Despre politică” etc. , ba chiar „Despre Om”.

Aş spune apoi că judecăţile profesorului Lung, mai ales în ceea ce priveşte contextul social al vieţuirii noastre, sînt de cele mai multe ori exacte şi de bun simţ, au adică tocmai ceea ce-i lipseşte mai mult societăţii româneşti contemporane, că opiniile sale sînt ferme, tranşante, asumate chiar acolo unde argumentul pare a nu fi suficient. Este cartea unui chirurg, cartea cuiva care mînuieşte, cu mare stăpînire şi artă, bisturiul dar care o face avînd mereu în faţa ochilor ceea ce se află dincolo de ascuţişul acestuia, privirea celui care i s-a încredinţat. Privirea care spune totul despre ceea ce numeam omul în măreţia suferinţei şi umilinţei sale, omul în adevărata lui umanitate.

Pentru acest spirit conservator, în cel mai bun sens al cuvîntului, dăruit valorilor perene ale spiritului şi existenţei umane, viaţa este o permanentă bătălie pentru salvarea şi păstrarea acestora. O bătălie la care ne solicită participare cu un patos care nu ne poate lăsa indiferenţi.

Este o carte în care autorul se lămureşte în primul rînd pe sine însuşi. Ca orice moralist veritabil el dialoghează mai întîi cu sine şi abia apoi cu noi, cititorii lui, pe care ne face părtaşi la neliniştile, întrebările, certitudinile şi incertitudinile sale. Îi putem accepta sau nu opiniile, dar nu ne putem opri să nu ne întrebăm odată cu el şi plecînd de aici să avem propriile noastre răspunsuri.

O carte, cu adevărat, de citit. O carte necesară.

Horia BĂDESCU

  Teofil Lung, Mantaua lui Hipocrate, Ed.Eikon, 2012