O CARTE DESPRE LUPTA PENTRU LUMINĂ: „ARGEŞUL LA VIDRARU” – VOL. I

 Poetul şi publicistul Marius Mălai vine în faţa cercetătorilor, specialiştilor în domeniu şi cititorilor cu un volum remarcabil, intitulat: „O viaţă pe şantierele luminii, vol. I Argeşul”, 447 pagini, format A5, apărut la Editura Napoca Star din Cluj-Napoca.

Volumul este grupat pe tematici şi are un caracter predominant memorialistic şi istoric, înscriindu-se ca o radiografiere atentă a vieţii trăite de autor, familia şi rudele sale, dar mai ales de societatea românească între 1940-1970, răvăşită de celei trei dictate: 30 august 1940 (Viena), prin pierderea Ardealului de Nord, a Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa (26 iunie 1940) şi a Cadrilaterului (19 august 1940), urmate de cel de-al Doilea Război Mondial (1941-1945), comunizarea României prin prezenţa trupelor sovietice de ocupaţie (1946-iunie 1958), colectivizarea agriculturii (1949-1962), industrializarea ţării, dar mai ales crearea unui sistem hidroenergetic naţional, la care autorul, inginer constructor de baraje şi hidrocentrale, relatează despre construirea Barajului „Vidraru” de pe Argeş, cu înălţimea de 166,60 m, al şaselea baraj din Europa şi al 7-lea din lume dintre barajele realizate în sistem de arc.

Scriitorul şi publicistul Ion Cristofor, prefaţatorul acestui volum, menţionează, între altele, că: „Ponderea cea mai consistentă a confesiunilor lui Marius Mălai e distribuită în relatarea participării sale active la epopeea construcţiei barajului de pe Argeş. Pe lîngă propriile mărturii, autorul înglobează în corpul mărturisirilor sale numeroase documente, extrase din presa vremii, care descriu în limbajul specific epocii „biografia colosului de beton de la Cheile Argeşului”. Chiar dacă azi, cînd nu sîntem capabili să finalizăm un pod sau o bandă de autostradă, se găsesc nenumăraţi contestatari ai realizărilor regimului comunist, e imposibil să nu remarci eroismul cotidian al oamenilor care au lucrat pe şantierul de la Argeş, sub conducerea tînărului şi destoinicului inginer ardelean”.

Memorialistica lui Marius Mălai este una de tip documentar, extrem de bogată în detalii tehnice, obiectivă, exprimînd lucrurile direct, fără patimă. Autorul este unul scrupulos, meticulos, căruia nu-i scapă problemele de fond, dar nici amănuntele.

Volumul cuprinde opt secvenţe (teme), grupate sugestiv sub titlurile: 1. Memoria; 2. Tratatul de Pace de la Trianon; 3. Calvarul refugiului; 4. Reîntoarcerea din refugiu; 5. „Fuga” în disperare; 6. Facultatea; 7. Intrarea în „Cîmpul muncii”; 8. Plecarea spre „marele necunoscut”; 9. „Împlinirea” familiei.

Lucrarea cuprinde 13 anexe, o bibliografie selectivă, rezumate în limbi străine (engleză, franceză, germană), aprecieri ale unor scriitori şi publicişti despre autor, indice de nume personale, abrevieri şi prescurtări, detalii ce conferă volumului o temeinică argumentare pe bază de documente specifice epocii, dar şi credibilitate. Din acest punct de vedere, lucrarea o putem aprecia ca fiind şi o monografie de familie în care domină lupta pentru lumină, lupta pentru adevăr, ţinînd seama că atît bunicii autorului, părinţii cît şi autorul au avut de suferit enorm de pe urma refugiului din 1940, a interzicerii cultului şi bisericii greco-catolice în 1948 (familia Mălai fiind una predominant greco-catolică), concomitent cu tenacitatea sa de a învinge prin muncă şi rezultate. Om al faptelor, ing. Marius Mălai a participat şi coordonat direct proiectarea şi executarea amenajărilor hidroelectrice: Vidraru de pe Argeş, Gilău, Someş, Drăgan-Iad, Criş, Sebeş, Rîul Mare, Colibiţa, Runcu-Firiza şi Răstoliţa.

Între secvenţele memorialistice ale biografiei autorului se prezintă şi cea a evocării dramatice a perioadei refugiului din nordul Transilvaniei. Este un moment bine ales de autor de a discuta problema Tratatului de la Trianon (titlul unui capitol), dar şi de a descrie scenele dramatice ale ocupării nordului Transilvaniei de către trupele horthyste: copil fiind, a trăit pe viu calvarul refugiului, care este dovedit prin numeroase documente păstrate în arhiva familiei, dar şi evenimente trăite, unele greu de imaginat de generaţiile de azi. Autorul ia atitudine şi condamnă spiritul iredentist şi extremist promovat de o serie de lideri unguri din interiorul sau din afara ţării, rămăşiţe ale vechii gîndiri şi mentalităţi de tip feudal, grofesc sau nobiliar, ai căror strămoşi au venit aici, prin secolele XII-XIII, menţionaţi fiind în documente ca „hospites”, adică oaspeţi, iar în Panonia în anii 895-896, înstăpînindu-se acolo peste pămînturile românilor, germanilor, slovacilor, moravilor şi sîrbilor, croindu-şi apoi statul, care de la 1920 va purta numele de Ungaria, denumire ce provine de la cetatea Ungului şi nu „huni” cum apreciază o parte a publicului.

Ponderea cea mai mare în prezentul volum I (va urma şi vol. II), priveşte „viaţa trăită chinuit de noi, „Generaţia de Sacrificiu”, cu toate greutăţile inimaginabile peste care am trecut şi care sînt foarte greu de crezut de generaţia anilor 1980-1990”. Au fost 32 de ani de muncă, viaţă trăită pe şantiere, nici măcar în vreun centru de comună sau sat, ci în barăci, fixate pe văi şi între munţi. Drama pe care o trăieşte autorul acum, este că se încearcă vînzarea energiei, a hidrocentralelor la străini, după ce inginerii români, muncitorii şi mulţi militari au trudit peste 30 de ani la construcţia lor, mulţi distrugîndu-şi sănătatea, iar o parte fiind trecuţi de mult la cele veşnice.

Autorul merită a fi felicitat şi apreciat pentru acest volum documentar, memorialistic, temerar în acelaşi timp. Mă bucur că multe idei din discuţiile noastre, avute pe această temă în perioada 2005-2008, au prins contur, iar sugestia mea devine o realitate a faptelor şi muncii sale. Felicitările mele şi multă sănătate! Putere, dăruire şi consecvenţă în scrierea şi tipărirea volumului II. Un sincer şi meritat „Virtus Romana Rediviva”!

Vasile TUTULA