O carte de mare actualitate: Opera lui Traian

Lansare de carte: Ramón de BASTERRA, Opera lui Traian (Colecţia Privirea celuilalt, Institutul european), trad. de Oana Presecan, prefaţa de Mariano Martín RODRIGUEZ. Evenimentul va avea loc joi, 27 octombrie a.c., ora 12, la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.
Volumul este singurul de acest gen dedicat României de către un scriitor spaniol. Deşi redactat în urmă cu nouăzeci de ani, actualitatea lui este frapantă. În anii ’20, Nicolae Iorga a vorbit elogios despre acest eseu, propunînd traducerea lui imediată.
Cartea are un prolog (Amintiri în piatră) şi 5 capitole: România veche, Perspectiva umană,  România nouă, La şes, între Dunăre şi mare, România Mare.
RAMÓN DE BASTERRA a fost diplomat în România: „În timp ce contempla Columna [la Roma] i s-a trezit curiozitatea faţă de ţara latină de la celălalt capăt al Europei, România, acolo unde implantarea civilizaţiei latine a fost mai rapidă şi, dacă judecăm după limbă, mai durabilă, dovadă a trăiniciei întemeierii imperiale. Ideile sale constituiau în asemenea măsură motorul propriilor acţiuni, încît scriitorul nu a ezitat să se transfere la Ambasada spaniolă a României în iunie 1918, pe cînd aceasta se afla sub ocupaţia Puterilor Centrale şi nu constituia deci tocmai cea mai tihnită destinaţie pe care ar fi putut-o alege”, spune prefaţatorul.
Iată un fragment din prologul autorului la Opera lui Traian:
„De prin anul 80 se făcuse remarcat în Răsărit, în zona cuprinsă între Dunăre şi Carpaţi, un popor barbar, cel al dacilor, care atingînd o forţă formidabilă, ameninţa, din flanc, citadela romană. În timpul domniei lui Domiţian, hirsutul Decebal, autocratul dunărean, învinsese generalii imperiului, smulgînd legiunilor stindardele, pe care se putea vedea acvila, după care le dusese ca trofeu în capitala ridicată pe o trecătoare înaltă din Carpaţi. Cu gîndul de a înlătura pericolul şi de a răzbuna afrontul, Traian a părăsit Roma în primăvara anului 101 şi, în fruntea trupelor sale, s-a aruncat în luptă contra oastei barbare, „urcînd din deal în deal” pînă cînd, „prin isprăvi de un nemaiîntîlnit curaj”, a spulberat rezistenţa, a cucerit abrupta capitală, a recuperat trofeele şi a primit omagiul „căpeteniilor ţării, ce purtau căciuli”, spre deosebire de popor, ce avea capul descoperit […] I-a fost de-ajuns un an pentru a încheia expediţia; reîntors la Roma, aceasta l-a salutat, plină de bucurie, dîndu-i numele de Dacicul. […]
Rătăcind prin Cetatea Eternă, mi-am dat seama că, sfidînd prăpădul din memoria cetăţii, care nu-şi mai aduce aminte nici de Panonia, nici de Moesia, dăinuie, cu destulă limpezime, amintirea Daciei; acest gînd m-a îndemnat să pornesc către Răsărit. Să fie oare o slăbiciune a bătrîneţii faţă de poporul mezin? Cînd peste douăzeci de naţiuni vom dori să ne răcorim în izvoarele naşterii noastre, milioane de italieni, spanioli, portughezi, francezi, alături de locuitorii ţinuturilor romanice, precum Belgia, Elveţia, unindu-ne cu întreaga Americă de limbă romanică, ne vom întîlni în Forumul Vechi. Există însă un popor care în Roma are parte de un Forum dedicat doar lui, ultimului născut, purtîndu-i, drept urmare, şi numele, acela de român, şi care, la fel ca un copil, are parte de tratamentul preferenţial al unui prîslea. În sfîrşit, mă mai ademenea şi gîndul că urmele lui Traian nu au dispărut, aşa cum susţine legenda, ci se păstrează acolo. De fapt, se spune că în plinta coloanei arhicunoscute se afla o cutie de aur ce păstra osemintele împăratului şi că nepreţuitul cufăr a fost furat de barbari. Din fericire, veşnicia lui Traian nu e de găsit acolo, ci în opera sa, în munţii şi cîmpiile din Răsărit, unde milioane de oameni se hrănesc cu amintirea comandantului de oşti, căruia evlavia medievală i-a întredeschis poarta raiului, ca unui păgîn demn de a fi salvat. Umbra Columnei îmi trasa pe pămînt, ca un arătător, drumul de urmat.”

  Discursul lui Ramón de Basterra, rostit, în limba română, cu ocazia solemnă a inaugurării Universităţii româneşti de la Cluj, Universitatea Daciei Superioare (1920)
Majestate, Doamnă, Alteţele voastre regale, Domnule Rector, Doamnelor şi Domnilor, Legaţia regală a Spaniei, invitată de guvernul Maiestăţii sale Regele României să asiste [la această ceremonie], are marea onoare de a fi interpreta sentimentelor de prietenie ale ţării în care a văzut lumina zilei întemeietorul naţiunii dumneavoastră. Două sînt ţările în lume ce pot să revendice cu tărie personalitatea glorioasă a lui Traian: Spania situată la Soare-Apune, care l-a văzut născîndu-se, şi Dacia, operă a marelui Traian, spre care i s-au îndreptat gîndurile cît a trăit, ţară de la Soare-Răsare. Traian este al domniilor voastre tot atît cît este al nostru. Şi astăzi braţul lui puternic ne uneşte. De-a lungul vremii, ţara mea a păstrat vie amintirea marelui nostru Traian, cuceritorul Daciei care, reîntorcîndu-se la Roma, patria comunităţii noastre spirituale, pentru a-şi sărbători triumful, nu a intrat în Urbe pînă cînd mama sa nu a sosit din Spania. Bătrîna mamă a puternicului împărat a păşit în Cetatea eternă ca o împărăteasă, la dreapta fiului ei «divin», şi a luat parte alături de el la serbările Victoriei. Prin ea, Spania a fost de faţă la naşterea dumneavoastră. În timpul lungilor ani de restrişte, Apusul v-a pierdut urma. Din Orientul îndepărtat, rar, foarte rar, ne mai soseau ştiri despre dumneavoastră. Dar ce vitalitate nemaipomenită vă însufleţeşte neamul! Cît adevăr în proverbul românesc care spune că «Românul nu piere!» I-a fost dat generaţiei noastre să vadă împlinindu-se din nou lucrarea marelui Traian: «România unită, Dacia rediviva!». Trecînd prin cîmpiile atît de frumoase şi rodnice ale Transilvaniei, am simţit mai mult ca oricînd că ele păstrează, poate, într-un chip admirabil şi mai profund moştenirea Romei. Inaugurarea acestei Universităţi dovedeşte, o dată în plus, că neamul acesta, care a făurit una dintre cele mai frumoase civilizaţii populare ale lumii, neam pe care doar nenorocirile secolelor trecute l-au împiedicat să-şi facă cunoscut pe de-a întregul sufletul, aşa cum au putut-o face alte popoare mai fericite, nu va întîrzia să alăture vocilor lui Alecsandri şi Eminescu, pe cea atotcuprinzătoare a gîndirii lui. Dar, în vîltoarea sorţii întunecate, soseşte, iată, şi ora bucuriei. Mai multe naţiuni din Europa vi se alătură cu gîndul în acest ceas, sărbătorind împreună cu dumneavoastră clipa deşteptării naţionale. Şi nu uitaţi că datorită altor Traiani, acelor cuceritori ce aparţin naţiunii mele, şi care traversînd oceanele au descoperit şi colonizat America dăruindu-i Spaniei, odinioară, o lume nouă, lumea aceasta, cea a Americii latine, păstrează şi astăzi moştenirea clasică a Romei antice. Milioane şi milioane de oameni – o întreagă Omenire, fiică a bătrînei noastre mame Roma – îi sărbătoresc în această zi pe cei mai tineri dintre ei, neamul românesc, ultimul venit printre ei, dar care-şi vede astăzi împlinirea fericită a Idealului său naţional ! Trăiască glorioşii Suverani ai României Mari ! Trăiască Universitatea din Cluj ! Trăiască România Mare!

(în limba franceză, discursul a fost publicat în gazeta L´Indépendance roumaine, din 5 februarie 1920; versiune românească de Oana Presecan)