O altfel de regionalizare

 RADU VIDA

S-a stabilit: Timişoara şi Aradul uită de disputele seculare  care, ştiţi şi dumnevoastră, durează de dinainte războiului de 30 de ani. Canicula i-a făcut pe primarii Nicolae Robu şi Gheorghe Falcă să bea numai apă minerală. Asta le-a limpezit minţile şi, iată, cele două mari oraşe din vestul ţării fac împreună o arie metropolitană. Ştiţi ce înseamnă asta? Că viaţa bate scenariile politicienilor. Adică: spun, susţin, promit şi, până la urmă, ori se dovedesc a fi nişte cacă-frică, ori, pur şi simplu, uită de promisiuni. Dau de blidul cu miere, văd că e mai greu de făcut ceva pentru mulţime (din care lor să nu le pice nimic) şi renunţă. Vă amintiţi… epoca regionalizării?

Unii au propus, alţii chiar au vrut să facă măcar câte ceva. Alţii? S-au opus şi pe faţă şi prin dos. Şi au făcut în aşa fel, încât să nu se întâmple ceea ce, în mod firesc, ar fi trebuit să se întâmple.

E drept că, în acest fel, nu s-ar mai fi justificat enormele cheltuieli pe care le suportă o mână de oameni, pentru ca o… altă mână de oameni, cu pumnul bine strâns şi antebraţul flexat, să se gândească cum să ne risipească mica şi greu adunata… agoniseală. Mai pe româneşte, o adevărată regionalizare ar duce la dispariţia a nu ştiu câţi primari, a şi mai mulţi consilieri, a tuturor căpuşelor care s-au instalat subcutanat în birocraţia înfloritoare şi secătuiesc de vlagă şi ceea ce ar mai sta în picioare prin satele şi comunele patriei. Primării noi şi luxoase, cu dotări din cele străinătăţi, telefoane, maşini, şperţuri, aranjamente pentru neamuri şi prietenii politici; case de vacanţă, parcuri de distracţie şi alte avantaje rurale, pentru minţile… obosite ale politicienilor de la centru; misterioase chiolhanuri la coada lacului, şalupe ascunse prin cele ochiuri de ape artificiale în beneficiul fiilor protipendadei; locuri de vânătoare şi agrement pentru o anumită parte (privilegiată, desigur) şi care, în cârdăşie cu primarii aleşi (!) îşi fac mendrele pe banii statului. Toate acestea şi încă multe altele, semnalate sau nu de presa centrală şi locală, s-ar risipi. Ajungând în beneficiul comunităţii.

Regionalizarea nu s-a vrut şi din motive  mai  ciudate. Unii vroiau să înfiinţeze adevărate bantustane etnice în interiorul ţării; alţii n-au avut puterea să denunţe această intenţie şi, mai bine, s-au abţinut de la necesara reorganizare teritorială a României. Nu mai spun că şi parlamentarii, şi oamenii de afaceri, români şi străini, s-au opus. Cum să-şi strice ei aranjamentele prin retrasarea demarcaţiilor judeţene. Mai bine au acceptat formula, deloc productivă, a… regiunilor de dezvoltare economică. Şi, veţi întreba: care regiuni? Şi cum de tocmai… economice? Pentru că aici, în aceste delimitări abstracte, fără jurisdicţie şi fără…economie, numai aşa ceva nu se face: nici industrie, nici agricultură.

Ei! Aradul şi Timişoara vor să schimbe ceva din această stagnare neproductivă. O mai bună corelare a programelor de dezvoltare şi strategiile de atragere a investiţiilor de mare cuprindere (se vorbeşte, cu un curaj nemaiîntâlnit despre o asemănare cu regiunea Ruhr-Essen din Germania, care s-a folosit de integrarea unor comunităţi sărace, devenind un pol dinamic de iniţiativă economică; linii de transport comune între cele două oraşe. Nu-i vorba doar de imaginaţie, ci şi de propuneri concrete pentru punerea în funcţiune a unui tren regional de tipul celor din Paris sau Roma.

Unde-s doi – e clar! – puterea creşte. Iar, dacă la aceşti coloşi se adaugă  zeci şi zeci de comune, puterea va fi şi mai şi. Se poate trece peste neînţelegeri, au spus iniţiatorii. Şi – important – modelul va fi ca o palmă pentru cei care au trăncănit pe degeaba, dar n-au făcut nimic pentru ca localităţile noastre rurale să prindă gustul înaintării către secolul în care trăim.