Nu poate făr’ de pleu!

Radu VIDA

Nu prea am avea ce analiza în cazul retragerii Ordinului Naţional „Steaua României în grad de cavaler”. Atîta doar că Lászlo Tökés nu este un personaj care să fi meritat această… onoare. Nici preşedintele Iliescu, nici preşedintele Constantinescu n-au considerat necesar să răsplătească un ins controversat pînă şi în comunitatea minoritară din care face parte. Sigur că Traian Băsescu a apreciat alte merite ale preotului sub acoperire de… civil. Glasul episcopului a răsunat destul de tare în cercurile „care trebuie” şi, în acest fel, voturile pentru nepreţuita şi vestita EBA au fost asigurate. Iar drumul spre Parlamentul european-pavat cu intenţii dintre cele mai bune şi mizerii de incompetenţă incontestabile. Evident că n-au lipsit nici manevrele pentru trimiterea lui L.T. spre cele zări. Bruxelles, mai precis, acolo unde a virat-o mai mult decît periculos împotriva ţării de origine, România. L.T. şi un grup de parlamentari de origine română ar fi meritat o recunoaştere oficială din partea Ungariei, fie şi pentru loviturile sub centură, singulare sau în grup, date tinerei democraţii româneşti.

În motivaţia de primire a înaltului Ordin „Steaua României”, Tökés era recunoscut ca erou al Revoluţiei române. Ciudat, pentru că, în acele zile fierbinţi, adevărurile se încrucişau cu minciunile, iar adversarii României stăteau să sfîşie ţara. Balamucul de atunci n-a reuşit să separe grîul de neghină. Aşa că, şi din acest punct de vedere, distincţiile şi recompensele pentru acele zile trebuie supuse unei severe analize critice.

Nu ştim cît adevăr şi cîtă minciună s-a turnat peste acele zile frenetice. Nu ştim şi nici nu vrem să ştim, pentru că, pînă la urmă, frumuseţea legendelor stă şi în misterul din jurul evenimentelor de mare încleştare. Dar asta-i literatură! Iar adevărul istoric, cel puţin atîta timp cît mai există martori oculari, trebuie cîntărit cu cea mai mare grijă. Preoţelul mutat la Timişoara, însă, şi „hărţuit” de Securitatea ceauşistă, nu prea a fost luptător în Revoluţie. Evident că era nevoie de un pretext, dar postul de catalizator nu presupune şi rezultatul material al arderilor intense. Pastorul reformat a făcut o ţîr’ de gargară şi, probabil, aştepta ca forţele concentrate la graniţele României să înghită revoluţionarii, cu tot avîntul lor, iar balamucul să ducă la mărirea visului hun de înstăpînire a Transilvaniei.

N-a fost să fie!
Nu-i vorba despre falsificarea istoriei, dar o analiză temeinică a meritelor acestui preot ar fi benefică, fie şi pentru că, altădată, fitilul aprins la declanşarea Primului Război Mondial, spre exemplu, nu-l reţine neapărat pe Gavrilo Princip, studentul sîrb-bosniac, care a apăsat pe trăgaci, totuşi, şi l-a ucis pe arhiducele Austriei, Franz Ferdinand. Cauzele Revoluţiei Române sînt mult mai complicate decît situaţia fustangiului cu sutană al traseistului de la Dej. Iar… reformarea lui multiplă, în funcţie de cum bătea vîntul de la Budapesta, n-a făcut altceva decît să atragă antipatia satanicească, deopotrivă a populaţie româneşti, şi maghiare.

Evident că LT nu merita Ordinul Steaua României.
Dar merită pe deplin Ordinul de Onoare al Ungariei! (chiar dacă nu mai e chiar aşa de mare… cavaler). Şi, sigur, nu pentru cele fapte (?) de la Timişoara, ci pentru tot deranjul pe care l-a creat României şi a ataşamentului lui faţă de Ungaria. Autorităţile din ţara vecină n-au cum să evalueze imparţial evenimentele de la Timişoara. Dar au tot dreptul să-i mulţumească lui Lászlo Tökés pentru propaganda antiromânească dusă de-a lungul a 26 de ani de la Revoluţie. Căci, înainte de ’89 dizidenţa lui n-a trecut de pragul tinerelor mame de prin parohiile pe unde a hălăduit.