„Nu de puține ori” – Poezia ca rugăciune și revelație

Recent a văzut lumina tiparului cel de-al XX-lea volum de poezie al poetului clujean Ioan Mircea Corpodean, intitulat Nu de puține ori, publicat la Casa de Editură Dokia, sub îngrijirea directorului editurii și, totodată, postfațatorului cărții, domnul Radu Kretzudava. Poemele emană căldura și lumina caracteristice tuturor volumelor domnului Corpodean. Deși majoritatea au fost scrise în anul 2024, volumul include și câteva poeme mai vechi, din 1967, distanța dintre aceste două etape de creație depășind jumătate de secol.

Așadar, care este traseul creator al lui Ioan Mircea Corpodean? De la întuneric la lumină? De la constrângere la eliberare? De la obsesia morții la obsesia vieții? Se pare că da. Noile poezii abundă în adulație teologică, fiind o poezie a recunoștinței continue. Așa cum am remarcat și la penultimul său volum, apărut în 2024, și aceste pagini pot fi comparate cu o liniște scripturală, o carte-templu, în care timpul nerăbdător învață să aibă răbdare, iar omul este invitat să simtă și să se întâlnească cu Dumnezeu în cele mai mundane spații, în momentele simple ale rutinei zilnice:

„Urcând spre înalt/ mă simt mai aproape/de cer acolo unde/ Măria Sa, Dumnezeu, are lăcaș.” (Turn, p. 28).

Poetul trăiește deja raiul pe pământ, iar poezia sa devine un legământ între viața de acum și viața de după moarte, pe care și-o dorește cât mai apropiată de cea prezentă:

„Doamne, tu ești veșnic BUN/ de mă vei ierta/ li mă vei duce în RAI/ du-i și pe prietenii mei/ ca să fiu fericit/ o veșnicie.”

Dragostea, simplitatea și lumina sunt ghizii care ne călăuzesc prin lectura acestei cărți. Cititorul va descoperi, odată cu fiecare pagină, resursele necesare pentru a fi complet, pentru a înțelege că plinătatea izvorăște din adâncul sufletului. Poetul Ioan Mircea Corpodean descoperă și destupă acest izvor în fiecare dintre noi, așa cum a făcut-o în toate volumele sale de până acum.

În schimb, poeziile din 1967 se poziționează antitetic față de cele recente. Poetul de atunci este învrăjbit, revoltat, așteaptă mereu ceva, atât de la sine, cât și de la Dumnezeu și de la ceilalți oameni din viața lui. Versurile din această perioadă trădează o febră pământeană și viscerală, ancorată în materialitate:

„Și ritm și zgomot/ în mine pătrund, se revarsă, și-n vene/ azi îmi curge/ pară, căldură/ a mii de vulcani/ și lava mă cuprinde…/ ciclon, undă, apă tulbure,/ apă răscolită de vânt…” (Lava, p. 72).

Remarc, în mod special, poezia Oroare, în care lexicul utilizat este la antipodul vocabularului întâlnit în poemele recente:

„Mi-e silă/ de gânduri nebune/ și cloaca în care se scaldă./ Simt acru/ pe bolta palatină,/ simt miros de mucegai/ și scuip,/ urând/ voi sparge tot,/ voi arde cuvintele ce preaslăvesc minciuna.” (p. 80).

Observăm un avânt negativ de tip arghezian, în care poetul dorește să răzbune cuvântul purtător de minciună. Chiar dacă motorul este același, cuvântul fiind al lui Dumnezeu și unic purtător de adevăr, cuvântul care promovează minciuna devine, în percepția poetului de atunci, expresia haosului și a negării divinității. Revolta este evidentă. În schimb, în poezia recentă, perspectiva se transformă: poetul ajunge la înțelepciunea de a iubi chiar și dușmanul, de a înțelege chiar și minciuna și mecanismele care o generează. Nu mai pune accent pe rău, căci răul este doar absența unui bine neintegrat. Acum, poetul se află într-o resemnare profundă, dar luminoasă, pentru că a înțeles că, în cele din urmă, totul este cu și după voia lui Dumnezeu.

Făuritor de adevăr și propovăduitor al iubirii pentru toate formele vieții – natură, animale, oameni, idei –, Ioan Mircea Corpodean sculptează în cuvânt toate expresiile frumosului și ale binelui. Așa cum am mai remarcat în alte cronici dedicate volumelor sale, o trăsătură distinctivă a poetului este capacitatea sa de a compune liber, fără a fi constrâns de un cadru, de timp sau de stimulente exterioare. Stiloul și cuvântul sunt singurele instrumente necesare pentru a da viață gândului creator. Adesea, într-un singur cuvânt, poetul descoperă un întreg univers neexplorat. Pentru Ioan Mircea Corpodean, cuvântul devine un simbol plin de semnificații inepuizabile, o fântână nesecată de idei care ne surprind în cele mai neașteptate momente.

Aceeași idee o regăsim și în concluzia prefaței semnate de Radu Kretzudava, care lasă cititorului un îndemn memorabil:

„Cititorule, fii binecuvântat cu lectura acestei cărți și nu uita să pregătești un cuvânt pentru poemul tău, la o acțiune culturală, unde poetul clujean e omniprezent.”

Astfel, închei și eu aceste rânduri, mărturisind că a avea aproape un om precum POETUL – așa cum este poreclit de prietenii săi Ioan Mircea Corpodean – este un dar cu adevărat neprețuit. Prin versurile sale, el creează o punte între mundaneitate și divinitate. Nu rostește rugăciuni, ci le scrie, iar noi, cei norocoși să ne regăsim în poezia sa, suntem cu atât mai recunoscători că facem parte din această rugăciune adresată lui Dumnezeu.

Mara A. MUNTEAN