Nu cred că ne-am tâmpit!

Cauzele care ne-au adus în halul în care suntem au fost discutate şi răs… discutate. Nu vreau să reiau. Vreau doar să subliniez faptul că inteligenţa colectivă nu este un dat, ea se modifică în funcţie de gradul de şcolarizare a unui grup de mari dimensiuni, de seriozitatea cu care factorii de conducere privesc prezentul şi viitorul ţării şi, în ultimul rând, toată povestea ţine de piedicile care sunt puse în calea unei naţiuni în drumul ei spre mai bine.
Nu suntem nici mai proşti, nici mai deştepţi decât ieri. Susţinerea acestei axiome ar necesita mult mai mult spaţiu tipografic decât permite un amărât de editorial, într-un cotidian care se respectă şi, totodată, îşi respectă cititorii. Dacă vă gândiţi un pic doar la subiect, veţi constata că cele mai elementare modalităţi de logică duc la această concluzie. Şi că este greu de combătut „teoria”, chiar dacă unii susţin că se citeşte mai puţin, alţii că se învaţă mai superficial sau că minţile cele mai strălucite pleacă şi rămân doar ciurucurile.
Fals!
Există însă în toată construcţia… distructivă a acestei ţări, un ceva care pune mereu şi mereu talpa pe frână. Indiferent de domeniu. Şi, fără a apela la tot felul de scenarite, trebuie spus că… frânarii sunt tot mai mulţi, tot mai bine plătiţi şi tot mai vânduţi. Cui? Celor care şi-au propus să nu scoatem capul din mocirlă cât de mult timp se poate; celor care, prin aceste acţiuni concertate îşi dezvoltă propriile interese; celor care împingându-ne spre adâncurile apelor tulburi, îşi fac… făcutele, avansând şi mai mult pe cărarea progresului şi civilizaţiei.
Drumurile…
Constructorii români au făcut atâtea căi de acces prin toată lumea asta mare, încât am putea să ne învârtim în jurul Ecuatorului pân’ ce ameţim. Acum? Puneţi, vă rog, între ghilimele „nu mai putem face” şi, logic, veţi vedea că putem dar nu vrem. Sau nu vor alţii. Nu mă refer la două petice de asfalt de pe str. Saligny, unde s-a lucrat… 2 (două) săptămâni până s-a frezat (pauză!), s-a curăţat (pauză!) şi s-a asfaltat (nu de-odată!). A venit ditamai bascula şi a turnat asfalt, cât să mâzgăleşti o bucată de pâine cu puţin magiun, asta într-un colţ de stradă (cu Dorobanţilor) şi, pe urmă, după miercuri, joi, vineri (sâmbătă şi duminică nu se pun, nu?) iar (într-o?!) marţi au astupat jumătate (1/2) din ce a mai rămas. Numa-ncet! Şi au mai trecut două zile pân’ să definitiveze lucrarea (dacă îi putem spune aşa!).
Zic: să uităm!
Dar să spunem o vorbă despre mult prea mult discutata cale de acces (un scuipat de drum, acolo!), care trebuie (trebuia de mult) să rezolve problema transportului maşinilor de la firma Dacia. După ce mari specialişti, „drumari” cu bani adevăraţi pe carduri şi conturi în cele ţări şi-au pus mintea la contribuţie, după ani şi ani, au definitivat un proiect. S-a şi licitat, pe tronsoane, povestea minunată. Numai că… Numai că drumul schnell, schnell trece foarte rapid, pe schiţă, deocamdată, prin curtea unei fabrici. Noi, nouţe!
Eeeee?
Nu vă vine în minte vorba chinezului; duşmanul nemculcăte@nuvreauuiteasa.ro? S-au chiar ne-am tâmpit cu toţii?
Radu VIDA