Note de spectator. Janko Zsolt – Vlad Răceu, duo de revăzut şi ascultat

Simfonicul serii de 20 aprilie, a fost unul care a smuls aplauze la scenă deschisă, atât pentru violonistul Vlad Răceu, cât şi pentru dirijorul Janko Zsolt. Este o performanţă să fii chemat şi rechemat la rampă, să fii aplaudat minute în şir, semn al preţuirii de care se bucură cei doi artişti.

Pe Janko Zsolt nu l-am mai văzut dirijând de mult timp. Revederea a fost să fie una surprinzătoare, în sensul bun al cuvântului. Mai ales că scena a fost să fie una de simfonic, în două piese atent pregătite, atent materializate orchestral şi instrumental. Articularea pregnantă, ritm bine stabilit, tempi de largă respiraţie, coloristică bogată în spiritul lucrărilor de concert (Erno Dohnanyi/’Momente simfonice’ – Jean Sibelius/Concertul pentru vioară în re minor op 47 – Antonin Dvorak/Simfonia a IX – a în mi minor op 95 ‘Din lumea nouă’), construire graduală a temelor muzicale, planurile sonore echilibrate, stabilirea unor relaţii funcţionale pe axele dirijor – orchestră, respectiv dirijor – solist – orchestră, nu sunt toate atributele menţionate, toate însă dovedesc un singur lucru, faptul că avem în Janko Zsolt o baghetă experimentată, cu o viziune dirijorală generatoare de idei şi concepte.

Violonistul Vlad Răceu trebuie să devină o prezenţă constantă pe scena de concert a Filarmoncii clujene. Dificilul Concert pentru vioară în re minor op 47 ne convine odată în plus, că avem de-a face cu un constructor de solide fraze muzicale. De la cele de virtuozitate solistică în partea I (Allegro moderato în re minor; parte în care vioara deţine rolul principal în expunerea temei, solo de vioară solicitant, dialog atent cu orchestra), la extatic în partea a II – a (Adagio di molto în si bemol major) şi plin de vitalitate expresivă prin şi în expunerea celor două teme (ale viorii, respectiv ale orchestrei) în partea a III – a (Allegro ma non tanto în re major), interpretare când năvalnică, când temperată, bazată pe o tehnică impecabilă, tonuri superbe, tuşeu admirabil, un sunet de vioară care au făcut din Vlad Răceu interpretul ideal al Concertului pentru vioară de Sibelius.

Orchestra Filarmonicii clujene a fost din nou la înălţime şi mă bucur sincer că pot afirma din nou acest lucru. A fost orchestra partener ideal pentru solist şi dirijor deopotrivă. Omogenitatea ansamblului dă culoare, sens şi consistenţă lucrărilor prezentate, reală plăcere pentru publicul spectator. Şi în seara de vineri 20 aprilie, putea să fie o sală plină. Dirijor, solist şi orchestră meritau acest lucru.

Demostene ŞOFRON