Noile mişcări antipolitice apărute după declanşarea crizei – unite doar în indignarea lor

Financial Times

Criza financiară din 2008 a fost un eşec atît pentru sistemul economic, cît şi pentru cel politic. Incapacitatea politicii democratice de a gestiona consecinţele crizei a ameninţat să submineze consensul evident asupra democraţiei liberale şi capitalismului uşor reglementat, care a apărut după căderea Zidului Berlinului.

Experienţa Europei în anii 1930 ilustrează consecinţele politice potenţial devastatoare ale eşecului economic. Parlamente fragmentate şi polarizate pot face practic imposibil ca un guvern să fie eficient, aşa cum s-a întîmplat în Franţa. Lideri autoritari ajung la putere pe baza promisiunii unui guvern ferm – ei pot proveni din grupuri extremiste, ca în Germania, sau militare, ca în Spania. Instabilitatea internă creată de criza economică a dus fie la guverne slabe, fie la unele autoritare, şi a devenit instabilitate globală atunci cînd unele s-au confruntat cu celelalte.

Tea Party din SUA reprezintă ascensiunea conservatorilor săraci social, finanţaţi de bogaţi. “Mişcarea Cinci Stele” (M5S) a actorului de comedie Beppe Grillo din Italia susţine că singura cale de a face faţă politicii italiene este de a rîde de ea. Partidul Naţional Scoţian (SNP), cu rădăcini în viziunea romantică a istoriei şi culturii scoţiene, s-a reinventat în jurul strigătului puternic, dar deloc romantic: “Este petrolul Scoţiei” (slogan politic al SNP în anii 1970 în scopul independenţei; s-a spus că descoperirea de petrol în Marea Nordului în largul coastei Scoţiei şi veniturile aduse nu vor fi în beneficiul Scoţiei cît timp aceasta este parte a Regatului Unit, n.red). “Alternative für Deutschland” este o mişcare intelectuală a profesorilor, în timp ce “Zori de Aur” din Grecia, o renaştere fascistă.

Acestea şi multe alte mişcări noi antipolitice – unele contemplative, altele sinistre şi altele stupide – nu ar putea fi mai disparate. Cu toate acestea, ele împărtăşesc un resentiment faţă de cei care se presupune să sînt răspunzători pentru problemele noastre – mass-media şi o clasă politica care, după cît se pare, nu reuşesc să recunoască îngrijorările populare, şi străinii care nu împărtăşesc cultura sau moştenirea noastră. Unite doar în indignarea lor, sînt atît de variate deoarece, prin natura lor, pot fi doar naţionale.

Contrar multor aşteptări, grupările politice cel mai tradiţional internaţionale – stînga – nu au obţinut niciun beneficiu de pe urma crizei. Mişcările socialiste, care au aşteptat un secol prăbuşirea capitalismului în urma propriilor contradicţii globale, au fost atît de îngrozite de perspectiva că acest lucru s-ar putea întîmpla, încît singurul lor gînd a fost să-l evite, îngrămădind bani publici la capitalişti. În cele cîteva ţări în care partidele de stînga au cîştigat puterea după criză, acesta nu a fost rezultatul vreunei schimbări în centrul de greutate politic, ci un produs secundar al respingerii aproape universale a oricărui guvern aflat la putere la momentul respectiv.

Acest eşec intelectual a făcut loc unor noi grupări şi influenţei lor destabilizatoare. Legislatorii republicani trebuie să-şi protejeze flancul împotriva Tea Party, iar intransigenţa ce rezultă de aici duce la un blocaj. Aritmetica legislativă imposibilă care a urmat succesului M5S a distrus coeziunea fragilă a singurei forţe politice credibile din Italia – centrul-stînga – şi a netezit calea pentru o revenire, ce părea improbabilă, a fostului premier Silvio Berlusconi. Grecia se luptă să menţină o majoritate pentru orice coaliţie capabilă şi dispusă să recunoască problemele ţării.