Noi justiţiari în Justiţie

Ilie CĂLIAN

Toată lumea a sesizat că “bătălia pe  şefiile procuraturilor” a fost/este  mai cumplită şi mai complicată decît aceea pentru guvern şi primul ministru.  De ce or fi atît de importante aceste posturi, încît s-au încăierat între ei preşedintele Băsescu şi acoliţii săi, de o parte, USL şi alte partide de cealaltă; şi, simetric, felurite “societăţi civile”, şi oameni de afaceri? Iar, pînă la urmă, iată, a provocat şi tensiuni puterince” la cel mai înalt nivel” chiar în USL. Dar, mai ales, cum se face că lupte similare nu s-au purtat pînă acum? Oare pînă acum procurorii nu vor fi avut niciun rost în stat?! Şi cum se face că, de pildă, în 2005, cînd cuplul Băsescu – Macovei – cu binecuvîntarea celor două partide din Alianţa DA, conduse de Tăriceanu şi Boc – a modificat legea privind numirea justiţiarilor nici aceştia, nici judecătorii n-au avut de protestat în legătură cu “imixtiunea politicului” în treburile celei de a treia “puteri”, cea judecătorească?!

Răspunsul pare a fi destul de simplu: pînă atunci nimeni nu a încercat şi nu a reuşit să-şi subordoneze personal procurorii şi judecătorii, pînă la CSM şi CCR, cum a reuşit Traian Băsescu. Pînă la el nimei n-a umilit în aşa hal Constituţia (inclusiv în forma revizuită din 2003) cum a reuşit Băsescu. Pas cu pas, Băsescu şi i-a subordonat – momindu-i pe unii, şantajîndu-i pe alţii, prostindu-i pe ceilalţi – aproape întregul corp de procurori şi judecători, avînd grijă să aplice – chiar mai bine decît Ceauşescu – principiul “rotaţiei cadrelor”, făcînd din nişte nimeni mari personalităţi ale Justiţiei româneşti. De observat că una dintre cele mai importante şmecherii ale lui Băsescu (pe care PDL a utilizat-o şi în alte sectoare bugetare) a fost aceea a numirii foarte multora doar provizoriu, cu “delegaţie” cu statut de interimar – ceea ce a făcut ca aceştia să tremure de teamă că vor fi schimbaţi din funcţie de capriciile celui care i-a numit.

“Ciudăţeniile” comportamentului unora dintre cei din sistem au început să fie evidente în momentul în care noul Guvern Ponta a trebuit să înceapă să facă ordine, adică să propună numele celor care ar fi trebuit să fie fixaţi pe post, abandonînd statutul de interimat şi delegare – mai exact, 21 din cei 24 pe care trebuie să-i propună ministrul Justiţiei. Atunci s-a văzut – şi ultimele evenimente confirmă – că, în spatele trîmbiţatei dorinţe de independenţă a Justiţiei faţă de “politic”, se ascunde o cumplită îmbîrligătură de interese personale, de relaţii, de afaceri, de “dosare” – unele cu “iz penal”. Nu ştiu cum se face că, pînă să fie propusă Laura Codruţa-Kövesi ca procuror şef la DNA, adică atîta vreme cît era şefa tuturor procurorilor, aceştia nu s-au întrunit pentru a o contesta. Iată că, acuma, peste noapte, se naşte o nouă asociaţie profesională, a procurorilor anticorupţie, care o contestă vehement pe fosta şefă, cu explicaţia că ei, cei din sistem, n-au avut posibilitatea să participe la vreun fel de concurs pentru numire ca şef de DNA – deşi propunerea pentru un astfel de post este, de fapt, “atributul” ministrului Justiţiei, conform legii. Mai exact, explică noii justiţiari intransigenţi şi independenţi, “vom avea problema că orice dosar instrumentat este făcut la comandă politică”, din cauză că şefa lor a fost numită de ministru şi nu aleasă de ei. Păi, numirea d-nei Kövesi în funcţia de procuror general de către Băsescu – în pofida avizului negativ de atunci al CSM – nu a fost “politică”?! Iar dosarele pe care le-au “instrumentat” de atunci pînă acum nu erau de natură politică? Noii “justiţiari” se plîng că CSM dă doar aviz consultativ. De ce nu s-au plîns magistraţii in corpore – şi procurori, şi judecători – de această lege încă în 2005?! Sau măcar pînă la preluarea guvernării de către USL! Nu cumva se tem, aceştia şi alţii, procurori şi judecători, mai degrabă pentru propriile interese decît pentru independenţa Justiţiei?!

Aş putea continua cu alte întrebări – bazate pe exemple de corupţie a unor slujitori ai Justiţiei şi pe “evenimente” din ultima vreme – dar închei doar cu o interogaţie retorică: cum se face că pe foarte mulţi i-a apucat o aşa de mare grijă faţă de independenţa Justiţiei, încît pun la îndoială dreptul Guvernului de a instala un ministru al Justiţiei “politic”?! şi răspund: nu vă ascundeţi, doamnelor şi domnilor din Justiţie, după false principii: orice guvern normal este un guvern politic, întrucît atît puterea executivă, cît şi cea legislativă provin din opţiunea politică a electoratului.