Nigel cel Vestit & Boris Majordomul

RADU VIDA

Fabulă. Cu Farage.

Mă uit la el şi  nu-mi vine să cred ce specimen au putut scoate pe lumea asta răzvrătiţii foştilor calvinişti francezi. Holteiul ăsta, însurat  de nu ştiu cîte ori, pute de populism şi, iată, a reuşit poate cea mai impopulară mişcare a UKP. Dar Brexitul este, pînă la urmă, o afacere internă a Marii Britanii. Şi, nu putem scăpa prilejul de a spune că este consecinţa directă a marii opoziţii mondiale împotriva culturii adevărate. Pentru că britanicii au putut fi păcăliţi de zisa inconsistentă a vicleanului Nigel, doar prin… acces la o crasă incultură politică, economică şi managerială. Nu-i vorbă că şi Boris, tot atît de Johnson ca şi prenumele-i slav a contribuit-aport, ca un cîine bine dresat al celor care au vrut să zguduie Europa cu oarişce ştiri de senzaţie, s-a purtat de parcă ar fi fost  boschetar avansat uşier, nu cursant la Balliol College sau European School of Bussines. Fostul primarăş al Londrei însă s-a prins şi a făcut pasul înapoi. Tîrziu, însă, pentru că nici şef de partid nu va ajunge, nici nu va pupa uşa fermecată de la Downing Street 10, de unde toate drumurile duc spre Graţioasa Sa Majestate sau bibilitul Parlament englez.

Pe cînd Nigel…

De cînd poartă el sculă în bascula de politician n-a fost mai huiduit. Repet: nu-mi pasă de pestriţul popor al Marii Britanii. Ei şi-au făcut-o cu mîna lor multiculturală şi, credeţi-mă, dincolo de orice conotaţii, tot… lucru manual se chemă că este. Acest popor însă a acceptat să construiască marea împuţoşenie a Regatului Unit (pînă la un moment dat) cu foştii servitori de prin toate coloniile Planetei. Cei îmbogăţiţi „peste mări” şi-au arogat dreptul de a pune temelie la incultura crasă a secolelor războinice şi să aducă din cele colonii servitorime cît încape!

Iar acum, feciorul refugiaţilor de la restauraţia catolică, Nigel spune că i-ar fi cacă-frică să stea într-un cartier cu… românii. Puneţi dumneavoastră semnul mirării şi gîb cu pup de semn de întrebare şi cufundaţi-l în blidul prostului gust cu care, altădată, Boris se dădea la muncitorii polonezi. Toleranţă, nu?

Să revenim, însă la Nigel.

Stă băiatul ăsta din 1999 în Parlamentul European, suge ce şi cît poate şi se dovedeşte că în tărtăcuţa lui nu şi-a făcut loc decît naţionalismul, şovinismul şi xenofobia. Vecine cu prostia să fi fost şi tot l-ar fi părăsit femeile din viaţa lui. Cu atît mai mult cu cît populistul s-a dat la tot felul de scamatorii pînă să ajungă să-i îmbrobodească pe cei din Partidul pentru Independenţa Regatului, Unit, cum ziceam.

Nu cred că are vecini români! Ar fi jignitor pentru noi, pentru că în Regat s-au dus oameni care le… ridică împuţoşeniilor lor nivelul. Şi dacă are vecini, ar trebui să fie mîndru că i se întîmplă aşa ceva. Altfel, ar trebui să sune, cînd are nevoie de o ceapă împrumut, la uşa vreunui vraci dintre pieile roşii ale Insulelor Roanoke sau Saint Kitt, sau la sclavii din Imperiul Mogul, dacă nu vreun polonicar de ceai ceylonez sau academician din pădurile virgine stăpînite de buri. Toţi oameni de omenie, care, cu siguranţă, ar fugi de vecinătatea lu’ Farange.

Nu ştiu ce vor hotărî sorţii. Şi care va fi destinaţia românilor care, de ani de zile, trudesc pentru xenofobii insulari. Dar din cei 200.000 care muncesc acolo, s-or găsi cîţiva care să-i lase o amintire de… neşters pe chipul insolit al celui mai urît politician al momentului.

Fix it, ar zice John, majordomul, aducînd în peisaj un cleşte francez şi o bormaşină germană. Aşa, pentru spaimele lui Nigel Farage şi spurcovnicul lui de-mbăţoşat, peste capetele pudrate ale lorzilor din camera comună a iresponsabilităţii politiceşti. Cît despre continuarea noastră alături de UE, rămîne cum am stabilit.

Data viitoare…