Nici Correa, nici Fernandez nu-i pot lua locul lui Chavez

ABC

Leadershipul lui Hugo Chavez nu va avea un înlocuitor în populismul latino-american. Motivele sînt multe, dar principalul este acela că nici Rafael Correa nici Cristina Fernandez – pentru a da doar două exemple – nu au petrol cu care să-l cumpere. Nici măcar succesorii “chavismului” nu sînt în măsură să împartă ţiţeiul în stînga şi în dreapta cum a făcut-o Chavez în ultimii ani, pentru că afacerea începe să devină falimentară.

Acordurile de vînzare oficiale ale companiei naţionale de petrol PDVSA pentru 2012 prevăd 1,7 milioane de barili pe zi. Vînzarea reală este estimată însă la 1,5 milioane. A rămas departe producţia netă oficial comunicată OPEC pentru 2013, de 2,8 milioane. Sub sloganul “GRATIS CUBEI” au fost livraţi cadou fraţilor Castro circa 100.000 de barili pe zi anul acesta. Un adevărat colac de salvare pentru regimul comunist cubanez după prăbuşirea fratelui sovietic.

Petrolul i-a permis lui Chavez să fie “uns” moştenitor al Revoluţiei bolivariene în zonă. Insula nu plăteşte în bani cantitatea de petrol venezuelean, ci, conform unei convenţii încheiate între ambele ţări, compensează prin prezenţa a 100.000 de cubanezi în Venezuela pentru prestarea a diferite servicii (controversate pentru unii pentru titulatura lor de “comisari”). Cuba consumă jumătate din petrolul acesta, iar cealaltă o vinde obţinînd profit. În 2012 a primit 95.000 de barili pe zi.

A fost şi modul prin care Chavez şi-a atras susţineri şi a evitat sancţiunile Organizaţiei Statelor Americii (OSA). Petrocaribe, alianţa formată din 15 ţări caraibiene – cărora Venezuela le vinde petrol şi cărora le permite să-şi plătească facturile prin fonduri de investiţii şi alte convenţii – i-a permis o anumită ascendenţă lui Chavez asupra vecinilor. Strategia include şi ţările membre ALBA, care nu sînt în Petrocaribe, precum Bolivia. În total, Venezuela a convenit să dea în 2012 acestor ţări circa 160.000 de barili, deşi cifra reală a fost probabil de 130.000 de barili.

Relaţiile încheiate de Chavez cu Iranul, care au permis Teheranului să eschiveze sancţiunile internaţionale, prevăd şi vînzarea de ţiţei venezuelean Iranului, chiar dacă Iranul nu are de fapt nevoie. A avut în schimb nevoie Siria, pe care Chavez a ajutat-o anul trecut în plin conflict. Cumpărarea de arme de la Belarus este compensată parţial prin livrări de ţiţei. Este greu de estimat la cît se ridică schimburile între cele două ţări, dar se crede că nu au depăşit 10.000 de barili pe zi.

Pînă la urmă, SUA sînt singurele care plătesc cu bani pentru cei 950.000 de barili pe zi – la o medie, în 2012, de 100 de dolari pentru un baril – şi nu în servicii. Este singura factură în numerar pe care o primeşte PDVSA. Şi China plăteşte pentru cei 330.000 de barili pe zi, dar sub formă de credite în schimbul livrărilor viitoare pe care Venezuela le cheltuieşte anticipat.

Astfel stînd lucrurile, în cursul anului 2013 compania petrolieră venezueleană de stat ar putea acumula un deficit de 31,5 miliarde de dolari, potrivit estimărilor expertului Antonio de la Cruz, de la Inter-American Trends. Iar petrolul ar putea deveni, din “găina cu ouăle de aur” ale Venezuelei, o bătaie de cap financiară.