“New Putin”, între Brejnev şi Stalin

Utro
Vladimir Putin revine în funcţia de preşedinte al Rusiei. Intriga care a convulsionat în ultimele luni comunitatea politică a ţării a primit în sfîrşit un deznodămînt, însă fără a produce schimbări principiale. Preşedintele Medvedev a declarat sus şi tare ceea ce înainte doar se bănuia: Putin a fost şi rămîne principalul stăpîn al Rusiei. El ar putea deţine preşedinţia ţării de-a lungul altor două mandate de şase ani, adică pînă în 2024, cînd va avea 71 de ani.
În total, durata preşedinţiei lui Putin, care a fost ales prima dată la conducerea Rusiei în anul 2000, s-ar putea ridica la aproape un sfert de secol, perioadă comparabilă cu cea petrecută la putere de Stalin şi Brejnev, fiecare cîte 30 de ani. Va deveni oare numele lui Putin, precum cel al lui Stalin, sinonim cu termenul de “teroare” sau actualul lider va fi asociat, precum Brejnev, cu descompunerea bazelor statului?
Astăzi, ca o ironie a sorţii, oponenţii politici îi incriminează lui Putin şi tendinţa spre strîngere a şuruburilor, şi împingerea ţării spre o perioadă de stagnare. În realitate, există premise pentru ambele variante de evoluţie a evenimentelor.
Balanţa pozitivă a plăţilor din bugetul de stat al Rusiei este capabilă să menţină un sistem politic ineficient, o economie slabă şi o activitate socială scăzută. Nu există niciun fel de semne că încercări de a schimba situaţia vor fi întreprinse de jos, nici măcar de la nivelul elitelor care conştientizează anvergura problemelor. O dovadă concludentă o constituie lipsa totală a unui sprijin social pentru ideea înaintării reformatorului Dmitri Medvedev la un al doilea mandat prezidenţial.
De asemenea, menţinerea preţurilor ridicate la petrol este absolut capabilă să asigure Rusiei “decenii de dezvoltare stabilă şi liniştită”, “fără niciun fel de experimente prost gîndite”, după cum a cerut Putin.
Vectorul lui Putin privind dezvoltarea inerţială nu presupune schimbări serioase în sistemul politic al Rusiei. De-a lungul celor două mandate prezidenţiale ale sale, Putin şi-a construit verticala puterii în conformitate cu propria părere privind modul în care ar trebui să funcţioneze aceasta: i-a alungat pe guvernatori din Consiliul Federaţiei, a anulat alegerile pentru şefii de regiuni, a creat un sprijin politic întruchipat de partidul “Rusia Unită” şi a redus la minim numărul altor partide din parlament. Medvedev, care vorbeşte mult despre modernizare (inclusiv în sistemul politic al ţării), nu a produs schimbări principiale în acest sens.
Însă, lumea a intrat într-o perioadă de recesiune, iar preţurile la combustibili ar putea scădea. Regresul economiei ruse, inevitabil în aceste condiţii, va duce la creşterea tensiunilor sociale. La urma urmei, tocmai scăderea preţurilor la petrol în tandem cu deficitul alimentar au dus, la vremea lor, la prăbuşirea URSS, nu reformele îndrăzneţe ale lui Mihail Gorbaciov.
Scăderea cotei de popularitate a partidului “Rusia Unită”, care a urmat după criza din 2008-2009, constituie primul semnal de alarmă la adresa puterii. De asemenea, sociologii înregistrează o amplificare a atitudinilor naţionaliste. Lozinca “Rusia – pentru ruşi” este sprijinită astăzi de 58% din populaţia Federaţiei Ruse. După cum au demonstrat evenimentele care au avut loc în Piaţa Manejnaia în decembrie 2011, naţionalismul în amestec cu protestul social constituie un cocteil care poate exploda în orice moment.
Evenimente asemănătoare celor din Piaţa Manejnaia şi care se produc regulat în Rusia demonstrează că pacificarea Caucazului de Nord, înregistrată aparent în urma unor eforturi uriaşe, constituie un fenomen destul de condiţionat. Practic, Rusia cumpără liniştea din aceste regiuni: finanţarea republicilor din Caucaz depăşeşte de mai multe ori sprijinul bugetar acordat altor teritorii. Însă, aceste fluxuri financiare merg nu spre dezvoltarea regiunii, ci spre alimentarea clanurilor locale. Reducerea sprijinului financiar din centru va duce la acutizarea situaţiei din Caucaz, ceea ce înseamnă că, în cazul înrăutăţirii situaţiei economice, în Rusia ar putea apărea în acelaşi timp mai multe focare de instabilitate socială şi politică.
Ce ar putea fi opus acestor riscuri? Atît la Kremlin, cît şi la Casa Albă se conştientizează necesitatea diversificării şi modernizării economiei. Reformele nu au fost nici acum scoase de pe ordinea de zi: este clar că, după rocada pe linia Casa Albă-Kremlin, tocmai Medvedev va trebui să se ocupe de asemenea reforme nepopulare, precum cea a sistemului de pensii sau din domeniul medical.
Însă, judecînd după viitoarea rocadă, o modernizare este planificată în special în domeniul economic. Acest lucru pune sub semnul întrebării soarta viitoarelor reforme: actuala verticală a puterii poate lucra doar în vederea întăririi capitalismului de stat, ceea ce înseamnă că firmele şi companiile aflate în subordinea înalţilor funcţionari şi a prietenilor acestora îşi vor întări poziţiile în toate sectoarele, iar acest lucru va avea un efect nociv asupra climatului de afaceri.