Nevoia de sărbători

Ilie CĂLIAN

După evenimentele din decembrie 989, s-a bulversat şi calendarul sărbătorilor – mai exact, al seriei de ceea ce numim “zile libere”. Vă amintiţi? O ţară dată peste cap din punct de vedere economic, cu producţia industrială şi agricolă prăbuşite s-a grăbit să adopte sistemul de cinci zile lucrătoare pe săptămînă, cu sîmbăta liberă. A fost bine, a fost rău? Istoricii ne vor spune – peste cine ştie cîtă vreme, adică atunci cînd, oricum, nu va mai conta. Au urmat, sistematic, “eforturile” feluritelor majorităţi parlamentare de a ne oferi un nou calendar al sărbătorilor – religioase şi “naţionale” -, garnisit, cel puţin pentru bugetari, cu “punţi” începînd de vineri, peste “zilele libere” (sîmbăta-duminica) pînă la sărbătorile care se nimeresc la începutul săptămînii. Totul – spre bucuria întregii suflări româneşti. Inclusiv a parlamentarilor, care profită şi de sărbătorile altor culte decît cel ortodox.

Nu zic că sînt împotriva sărbătorilor şi zilelor libere “pentru tot natul”. Nu discut despre faptul că există profesii care pot accepta întreruperea muncii şi “firme” care se dau peste cap ca să îmbine, cumva, şi prevederile Codului muncii, referitoare la zilele libere (care trebuie redistribuite sau plătite în plus) şi nevoia de a asigura nevoile reale şi imaginare ale celor care se bucură de zilele libere. Desigur, unii ar putea spune că este vorba despre o discriminare: cînd e vorba de impozite, ele sînt identice cu acelea ale firmelor care îşi pot permite să-şi oprească activitatea fără niciun fel de pagube. S-ar putea zice: nu te-a obligat nimeni să-ţi alegi o anume profesie, ori să-ţi investeşti capitalul într-un anume tip de activitate economică…

Dar, dincolo de toate acestea (şi multe altele), mă frămîntă, de multă vreme, o întrebare: ne interesează sărbătorile, sau “zilele libere”, de trîndăveală şi ghiftuială? Pînă la adoptarea celandarului modern, sărbătorile “păgîne” aveau o semnificaţie profundă: erau marcaje ale unor momente importante ale activităţii economice agrare, chiar dacă erau îmbrăcate în hainele unor religii, care le dădeau o încărcătură spirituală deosebită. Absorbite, cu timpul, de calendarul creştin, aceste sărbători şi-au pierdut semnificaţiile iniţiale şi au devenit prilej de “zile libere”, în care nu se munceşte – ba chiar e “păcat” dacă lucrezi (spre bucuria iobagilor, în evul feudal, şi supărarea stăpînilor, ceea ce a consolidat ataşamentul celor mulţi faţă de biserică).

Astăzi, calendarul sărbătorilor oficiale româneşti este încă dominat de sărbătorile ortodoxe, cele “naţionale” şi “sociale” fiind mai puţine şi stabilite după numeroase dispute politice. Nu sînt împotriva niciunui fel de sărbători, dar mi-aş dori ca ele să aibă, în viaţa fiecăruia, un mai mare impact spiritual. Iar dacă e vorba despre sărbătorile “naţionale”, nu pot să nu mă gîndesc că sîntem într-o ţară a cărei populaţie nu excelează în cultură generală şi în cunoaşterea propriei istorii. Iar faptul că o bună parte a populaţiei nu prea are şcoală, iar şcoala de astăzi nu prea acordă atenţie educaţiei civice (începînd cu istoria şi încheind cu Constituţia) mă conving că va mai trece multă vreme pînă cînd aceste sărbători vor fi mai “spiritualizate”.

Mai există un tip de sărbători, sărbători “de nişă”, “zile” naţionale şi internaţionale pentru şi contra, de combatere de stimulare, de ajutorare, de aniversare sau comemorare a vreunui eveniment preocupă doar anumite profesii, dar care caută sprijinul altor categorii ale populaţiei. Aici nu este vorba despre zilele libere: sînt sărbători în care cei implicaţi muncesc chiar mai mult, voluntar, fără să aştepte vreo răsplată. Bravo lor!

Cît despre ceilalţi, iată, acum, m-am bucurat pentru bucuria lor că au beneficiat de patru “zile libere” şi m-aş bucura şi mai mult dacă ar fi mulţi aceia care s-ar întreba (şi ar găsi răspuns) cine va fi fost Sfîntul Andrei şi ce are el cu România şi ce a însemnat cu adevărat 1 Decembrie 1918…