Nevoia de proiecte

Radu VIDA

Este, poate, pentru prima oară cînd aud ceva bun din partea UE. Nu poveşti, ci fapte! Prin vocea Comisarului european pentru politică regională, doamna Corina Creţu, aflăm că pentru combaterea sărăciei, România are rezervat un pachet de 572 milioane de euro. Lipsa acută de mijloace materiale necesare vieţii se constată, în grade diferite de severitate, la grupurile sociale defavorizate. De Soartă, ca să fim bine înţeleşi! Nu de anume mod primitiv de viaţă. Şi nici de inadecvare la prezentul inevitabil.

Sigur că sărăcia nu se combate cu o baghetă magică, şi oricîtă dorinţă am avea pentru diminuarea acestui jenant fenomen, e nevoie de mai multe lucruri.

Le voi lua pe rînd.

Iniţiativa este lăudabilă şi oricît de cîrcotaşi am fi, trebuie să recunoaştem că, de data aceasta, UE a nimerit-o şi cu destinaţia. De ce spun asta?

Ştiţi şi dumneavoastră că sărăcie este peste tot. Indicatorii care măsoară acest fenomen sînt pe cît de subiectivi, pe atît de imprecişi. Pentru că, vorba aia: şi bogatul se plînge că-i sărac, noroc că n-avem timp să-l credem! Dincolo de folclor, însă, trebuie remarcat că segmentul care, realmente are nevoie de grija noastră, sînt semenii cu dizabilităţi. Există la aceşti oameni o dorinţă de socializate, muncă şi participare activă la tot ceea ce înseamnă Viaţă, încît ar fi păcat să nu li se ofere oportunitatea de a se apropia şi mai mult de comunităţile din care, pînă la urmă, fac parte. Mă bucur – repet – că şi responsabilii din Uniunea Europeană au realizat că banii europenilor trebuie canalizaţi spre acele nevoi care, cu siguranţă, vor contribui la îmbunătăţirea indicatorilor sociali ce măsoară caracteristicile specifice faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale ale grupurilor mici. Rezultînd, în acest fel, o coagulare benefică la nivelul întregii societăţi.

Sigur, banii sînt foarte importanţi.

Iar sumele alocate reprezintă un mare pas înainte pentru ca lucrurile să demareze aşa cum trebuie. Neîndoielnic că e nevoie ca aceşti bani să fie folosiţi cu eficienţă. Şi, cu siguranţă ei trebuie suplimentaţi de eforturile bugetelor locale şi centrale. Există însă un lucru şi mai important decît simplitatea cifrelor avansate de UE: e vorba despre educaţia noastră, pentru dorinţa sinceră de incluziune a acestor defavorizaţi ai soriţii. Handicapul este… suficient şi nu mai trebuie dublat şi de nepăsarea comunităţii, de ignorarea acestor oameni, ba chiar batjocura la adresa lor. Din vina noastră părăsesc ei şcolile, se singularizează, se ascund după bolile lor… Şi, credeţi-mă, nu e vorba de compasiune. Nimeni nu cere aşa ceva. Pentru că oamenii cu dizabilităţi au dovedit de nenumărate ori că pot face şi au voinţa de a se adapta la tot felul de situaţii noi. Numai să aibă posibilitatea?

O a doua categorie de susţinut în această lăudabilă iniţiativă este acea a copiilor. Iar banii vin pentru a asigura, timp de şase ani, implementarea unor măsuri de protecţie a cel puţin 75.000 de copii. Şi, totodată, încercarea de a oferii acestor marginalizaţi o viaţă mai bună.

Dincolo de toate acesta vorbe frumoase e nevoie de încă ceva: de ceea ce spuneam în titlul editorialului. România a făcut paşi importanţi pentru identificarea nevoilor celor cu dizabilităţi precum şi a evaluării nevoilor copiilor celor mai defavorizaţi. Dar proiectele au tertipul lor şablonard şi, mai ales, concreteţe. Iar din acest punct de vedere, e nevoie de maximum de pragmatism şi nici un fel de „şmecherie”, pentru ca lucrurile să intre pe un făgaş normal. Nu am date suficiente pentru a spune dacă 572 de milioane de euro ajung pentru ca treaba să pornească bine. Dar, dacă condiţiile vor fi îndeplinite, sînt sigur că programul va continua.

Cu un spor substanţial de bunăvoinţă şi bani.