În pandemie, la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”

„Pacienții cu cancer din România au dus o luptă generalizată și inegală, atât cu boala, cât mai ales cu indolența autorităților care, prin lipsa de reacție și amatorism, au încălcat constant drepturile acestora, ascunzându-se în spatele pandemiei de SARS-COV-2” – spunea, la sfârșit de decembrie, anul trecut, președintele Federației Asociaților Bolnavilor de Cancer, Cezar Irimia, acuzând, între altele, lipsa de strategii sanitare în condiții de pandemie. Și tot el reclamase, spre sfârșit de noiembrie, faptul că „sub 10% dintre bolnavii de cancer din România au parte de îngrijiri paliative”.

Dacă paliația este „un drept uman al pacienților pentru care s-au epuizat resursele terapeutice, de a-și trăi cu demnitate și fără dureri fiecare clipă”, acest drept a fost ciuntit și el de pandemie. Fiindcă – spune, acum, directorul Centrului de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie” din Cluj-Napoca, pr. Bogdan CHIOREAN – „neputându-i vizita, foarte multe familii au ales să-și țină bolnavii terminali acasă. Iar statul acasă cu un pacient terminal e un risc pe care omul și-l asumă în necunoștință de cauză, nu știe ce-și asumă”.

Ce a însemnat anul 2021 pentru Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, pentru pacienții internați acolo și pentru aparținătorii acestora – în interviul acordat de părintele Bogdan CHIOREAN ziarului Făclia.

– Văzut din afară, cel mai important lucru, din 2021, la Centrul de Îngrijiri Paliative „Sf. Nectarie”, ar fi fost protocolul semnat cu UMF „Iuliu Hațieganu”. Cum se văd, însă, lucrurile… din interior?

– Într-adevăr, este unul dintre cele mai importante lucruri, pe plan administrativ, dar nu numai. Aș aminti însă, în primul rând, că pe toată această perioadă a pandemiei am asistat pacienți la capacitate maximă. Eu cred că am fost unul dintre puținele spitale – sigur, nu vorbim de secțiile de ATI sau de Infecțioase sau de Pneumologie! – care au funcționat la capacitate maximă tot timpul, ceea ce a însemnat, pe de o parte, o presiune foarte mare din partea pacienților, iar pe de altă parte, din partea familiilor care nu i-au putut vizita decât în anumite condiții, cu anumite reguli.

De fiecare dată când vedeam la televizor sau auzeam că peste câteva zile se vor anunța noi măsuri de relaxare, întotdeauna speram că va fi vorba și despre vizitatorii din spitale. Nu s-a întâmplat nici o dată asta, nici o dată nu ni s-a spus: în spital pot să intre, nu pot să intre, în ce condiții pot să intre, la care tipuri de pacienți pot să intre. Sigur că îngrijirile paliative sunt foarte slab dezvoltate, nu puteam să avem un ordin de ministru numai pentru noi, dar cred că pentru pacienții aceștia în stare terminală ar fi trebuit să existe niște reguli… speciale, cumva.

– În mod normal, înainte de pandemie, bolnavii de aici puteau vizitați de aparținători la orice oră. Să înțeleg că acum vi s-a impus un program special de vizitare?

– Da. Da. N-am avut voie să primim vizitatori din exterior. Cumva mi-am asumat un program, pentru că n-am găsit nici o instituție care să-mi dea un răspuns concret în scris, să-mi spună: Da, puteți primi vaccinați, nevaccinați, cu certificat verde, cu măști, cu halate, cu ce-o fi, câte minute, câți oameni. Și mi-am asumat. De exemplu, acum, programul de vizită este de trei ori pe săptămână câte o persoană, cu certificatul acesta verde, care, sigur, e bine că există, dar atunci când vorbim de oameni care sunt în pragul plecării din lumea aceasta, e… groaznic!

Gândiți-vă că am zis așa: „Hai să intrați 15 minute”, și am zis 15 minute ținând cont de recomandările acelea pe care le făcuse cândva OMS. Și-au zis aparținătorii: „Părinte, uitați-vă cum împărțim aceste 15 minute: eu intru 5 minute, mama intră 5 minute și intră și soția mea 5 minute, ca să putem să-l vedem pe tata toți trei”. Săracii aparținători făceau tot ce era posibil ca să poată ajunge să-și vadă rudele și vă dați seama că toate oalele se spărgeau în capul nostru. Ziceau: „Vi se pare normal să se întâmple toate astea?”. Nu mi se pare normal, dar eu ce pot să fac? Ce pot să fac, concret? Pe de altă parte, vă spun sincer, mi-a fost și groază, la un moment dat, și de partea de realitate din pandemia asta, care poate să fie, pentru pacienții noștri, cu consecințe fatale. Sunt oameni care poate mai au zile sau săptămâni de trăit, chiar dacă au o stare de sănătate șubredă, dar pentru care acest coronavirus chiar să fie fatal, să le grăbească sfârșitul. Am auzit, dar nu mi se pare corect, și abordări de genul: „Acuma, ei oricum, la un moment dat, se duc!”. Nu! Se duc, dar nu din cauza asta, ci din cauza unor lucruri pe care nu le puteam preveni.

Deci cred că ăsta a fost cel mai important lucru, în 2021, faptul că am putut să funcționăm la capacitate maximă, deși cu foarte, foarte multă greutate pentru personal.

– Au fost multe reproșuri din partea familiilor sau din partea pacienților pentru faptul că unii care sunt în pragul plecării din lumea aceasta nu-și pot lua rămas bun de la cei dragi sau cei dragi de la ei?

– Din partea familiilor, în special, au fost. Pacienții întotdeauna sunt… foarte cuminți. Înainte de sărbători am fost la două doamne, conștiente amândouă, și le-am întrebat dacă le lipsește ceva, dacă-i bine, dacă-i rău, ce-ar mai putea fi, și-au zis: „Părinte, e mai bine ca acasă și de sărbători aici vrem să stăm”. Zice una dintre doamne: „M-a sunat băiatul și a zis: «Tu, mamă, da ție îți place să stai în spital»? Și-am zis: «Hai și stai cu mine să vezi cât de frumos îi aici! Eu am rana asta care tot timpul supurează, acasă vă încurc, n-are cine să mă panseze, nu găsim oameni care să fie pricepuți în domeniul ăsta și atunci, aici, noi, băbuțele cu băbuțele, tinerii acasă»”.

– Câți pacienți au fost internați la „Sf. Nectarie” în 2021?

– 667 de pacienți. Dar au fost și internări repetate, ca în fiecare an. Am avut o rată de deces mai mică decât în alți ani, undeva la 64%, și asta pentru că, neputându-i vizita, foarte mulți oameni, foarte multe familii au ales să-și țină bolnavii terminali acasă. Dar statul acasă cu un pacient terminal e un risc pe care omul și-l asumă în necunoștință de cauză, nu știe ce-și asumă. De multe ori le spuneam: „Aduceți-i aici până nu vă decompensați și să ajungeți să vă spuneți dvs înșivă cine știe ce minuni și inepții, căci la un moment dat, stând acasă cu un pacient de felul ăsta, zici: «Mai bine să moară, mai bine să nu mai fie, că nu mai putem, nici noi, nici el!». Și atunci, decât să se întâmple lucrurile astea, mai bine să vă putem ajuta”. Și mi-au spus: „Apoi, dacă nu-l putem vizita, noi nu putem să stăm așa, unii fără alții, noi suntem obișnuiți cu el și el cu noi, a fost un familist și nu putem sta unul fără altul”.

Am făcut o altă… derogare. Am zis: „În cazul în care vedem că starea pacientului se deteriorează și putem pune chiar un diagnostic de stare terminală, vă sunăm, să veniți”. Ei bine, dar știm ce înseamnă prognosticul în medicină, nu e matematică, nu e o chestiune exactă, uneori într-o stare clinică aparent bună s-a întâmplat decesul și-apoi a venit familia și numai a trebuit să te privească în ochi, n-a trebuit să mai spună nimic, c-ai știut că ești… un ipocrit. Că i-ai promis că-l suni… „Cum, cum e cu medicina asta a voastră, că ați zis că mă sunați, și-acuma ziceți: «A, păi, știți, că nu mi-am dat seama…!» Trebuia de la început să spuneți că nu vă dați seama»”.

– Dintre cei internați în 2021 la Centrul „Sf. Nectarie” au fost mai mulți bărbați sau mai multe femei?

– Au fost 355 de femei și 312 bărbați. Deci, mai multe femei.

– Cel mai tânăr pacient și cel mai în vârstă…?

– Cel mai tânăr – 31 de ani, cel mai în vârstă, 98.

– În ce condiții financiare ați funcționat în 2021?

– Anul a fost tare dificil din punct de vedere financiar, pentru că au fost tare multe costuri cu materiale sanitare, cu materiale de curățenie, dezinfectanți, măști, mănuși. Am ajuns să cumpărăm o mască la prețul unei cutii de 50 de bucăți de dinainte de pandemie, ceea ce pentru noi a fost groaznic, în contextul în care ne-am încăpățânat și ne încăpățânăm în continuare să păstrăm serviciile gratuite și în contextul în care tariful decontat de Casa de Asigurări e același de cel puțin 5 ani și în contextul în care salariile au crescut.

– Cine v-a ajutat să puteți funcționa?

– În ultimii ani nu am primit un ajutor consistent de undeva. Am mizat iarăși pe acel 3,5 la sută din impozit, am avut contracte de sponsorizare, apoi am depus un proiect de finanțare la Primărie și cumva… ne-am descurcat. Partea cea mai dificilă la ora actuală e legată de personal, de faptul că nu putem oferi niște salarii care să fie, să zicem, nu pe măsura muncii lor, căci nu cred că ar fi salarii care să fie pe măsura muncii colegilor mei, dar să fie măcar niște salarii decente.

– Au plecat, dintre angajați?

– Au plecat. 12 persoane au plecat în 2021.

– Din motive strict legate de salarii?

– Da. Sunt persoane pe care nu le pot judeca sub nici o formă!

– Și ce ați făcut?

– Am găsit alții, dar ideea nu este să umplem un gol! Până să te obișnuiești, în îngrijirile paliative, cu această abordare, cu faptul că omul are nevoie poate de mai puțină medicație și de mai multă grijă, cu faptul că o formă de grijă este să stai cu el 10-15 minute, ceea ce într-un spital obișnuit poate nu se întâmplă – poate din rațiuni obiective sau dintr-o altă… gândire -, e tare dificil. Cred că măcar un an de zile durează să se obișnuiască cineva cu ce înseamnă îngrijirile paliative și cum ar trebui abordat pacientul aici. Și se simte asta când vin mulți oameni noi.

– Nu s-a compensat lipsa asta prin faptul că aveți, în sfârșit, practicanți din rândul studenților la Medicină?

– Asta s-a întâmplat doar acum, de la jumătatea lui octombrie încoace, deci încă e devreme. E mare lucru, acest parteneriat, dincolo de interesul academic. Faptul că există aici studenți tot timpul și pe noi ne provoacă la o îngrijire nu neapărat mai atentă, căci atentă oricum este, dar mai… profesionalizată. Ne provoacă și pe mine și pe colegii mei și pe asistenți și pe infirmieri, pentru că ei sunt tot timpul aici, merg, văd pacienții, discută cu pacienții, discută cu colegii, observă manopere, tehnici. Dar o surpriză a fost faptul că, în anul VI la Medicină generală, imediat doctori, foarte bine pregătiți pe partea medicală (n-am avea noi ce să-i învățăm, sub nici o formă!), în schimb cu lacune uneori destul de serioase în ceea ce privește relația medic-pacient. Întreb, de exemplu: „Să zicem că eu am un pacient în stare terminală, fratele meu e în stare terminală. Tu ești medic. Cum îmi vei spune diagnosticul ăsta? Cum m-ai aborda? Ce mi-ai spune?” S-a încheiat discuția în momentul acela!

Și eu sunt absolvent de Medicină, de Stomatologie, tot în cadrul UMF Cluj. E foarte multă materie de studiat și la foarte multe materii învățatul e cumva mecanicizat, tehnic, nu cum zicea Hipocrate acum 2500 de ani, că medicina se face la patul pacientului. Eu văd, aici, diferențele, căci am diferite generații de medici. Sunt medicii care au peste 55-60 de ani, care n-au prins atâtea investigații imagistice și analize de laborator și pentru care pacientul și gura lui, adică ce spunea pacientul, erau criterii de diagnostic. Trebuia să știi să culegi de la pacient toate datele, încât să poți pune un diagnostic. Acum poți să pui un diagnostic fără să vezi pacientul, iar treaba asta nu-i normală și cred că trebuie să recuperăm ceva din relația medic-pacient, pentru că efectiv îi văd pe studenți timorați la întâlnirea cu pacienții. „Dacă greșesc ceva, dacă mă depășește situația?” Și nu mă refer la chestiunile medicale, căci aici, repet, am văzut că sunt foarte bine pregătiți și asta înseamnă că universitatea e una de foarte bună calitate, dar în ceea ce înseamnă comunicarea cu pacientul, să știți că tare mult avem de suferit!

– Cred că ceea ce spuneți e valabil pentru studenții mediciniști din toată lumea, nu doar pentru cei care studiază la Cluj.

– Categoric!

– Puțin câte puțin, ne cam… robotizăm!

– Recunosc, eu sunt un pic mai… conservatorist. Le-am zis studenților și poate unii s-au mirat: „Dacă cumva simțiți voi înșivă – nu trebuie să-mi răspundeți mie, faceți-vă o analiză a conștiinței! -, dacă simțiți că vă enervează oamenii și că nu-i suportați, că nu vă plac, că nu-i iubiți maxim, și vedeți doar lupta aia cu boala ca un fel de proces care trebuie combătut mecanic, faceți altceva. Nu-i târziu niciodată. Mai bine faceți altceva, decât o viață întreagă să ne mințim unii pe alții. N-are rost”.

– Au fost șocați, impresionați de ce au văzut aici?

– În primă fază cred că li s-a părut superfluă toată povestea asta, cu îngrijirile paliative. Adică, practic, ce faceți, totuși, aici? Că… zile nu dați, chimioterapie nu faceți, un dezechilibru  hidroelectrolitic nu-l corectați… Obișnuiți că în spital totu-i controlat, totu-i corectat, acum li se părea ciudat, chiar nu înțelegeau ce facem. N-a trecut însă  jumătate de semestru ca să-și dea seama că, indiferent de specializarea pe care o s-o urmeze, abordarea asta pe care încercăm noi să o aducem în îngrijirile paliative – și mai avem încă multe de învățat! – este esențială. Trebuie să recuperăm ceva din relația medic-pacient de tip paternalist. Știți când mergea omul la medic și zicea: „Domn’ doctor, faceți cum știți”. Acum, de când cu autonomia pacientului, merge pacientul la medic și îi spune el medicului ce diagnostic are și ce rețetă să-i dea, că s-a uitat pe Google și știe despre ce-i vorba!

– Ce noutăți aveți în privința Școlii Postliceale Sanitare?

– Am început demersurile pentru acreditare, deoarece, conform regulamentelor, doar după ce termină prima generație de asistenți medicali poți să soliciți acreditarea școlii. Școala este autorizată, inclusiv diplomele celor care au terminat sunt recunoscute, pentru că au dat examenul la o școală acreditată. E un demers care consumă foarte mult timp. Continuăm demersurile și pentru acreditarea spitalului.

– Cât de mulțumit sunteți de prima promoție de absolvenți ai Școlii Postliceale Sanitare?

– Sunt mulțumit. Nu știu cât de mulțumiți sunt ei de noi, de cei care am predat acolo, pentru că… e greutatea începutului și trebuie să recunoaștem lucrul ăsta. Ei au venit și aveau așteptări de la noi. Și noi aveam așteptări de la ei, dar poate că nu întotdeauna s-au suprapus așteptările noastre cu ale lor și invers. Am învățat multe lucruri de la generația asta, sper că și ei au învățat de la noi, profesional. Am încredere că se descurcă. Dacă le-am putut insufla ceva, dincolo de aptitudinile astea tehnice pe care acum toată lumea pune preț, mai ales la asistenții medicali, cred că le-am insuflat un lucru esențial: dragostea față de oameni.

– Aveați în plan, deja de mulți ani, înființarea unui centru de îngrijiri paliative pentru copii. Ați renunțat la acest proiect?

– Nicidecum! Ba chiar pot să vă spun că se concretizează tot mai mult proiectul centrului de îngrijiri paliative pentru copii. Eu cred că Dumnezeu îți validează alegerile deschizându-ți anumite porți. Pur și simplu, în momentul în care tu ai un proiect, vrei să faci ceva, Dumnezeu validează alegerea ta făcându-ți cumva cale. Și pot să vă spun că acum calea se deschide.

– E o veste extraordinară! Și, să dea Dumnezeu ca, pe calea deschisă de El, să găsiți ajutor și de la semeni!

M. TRIPON 

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut