Nepăsarea muzicii

RADU VIDA

Gata!
Ar fi cazul să terminăm. Jenanta dispută pentru/contra eutanasierii cîinilor, comunitari de vagabonzi şi muşcăcioşi, în acelaşi timp; făţărnicia cu Roşia Montană; acuzele la adresa actorului Arşinel. Şi încă multe altele. E timpul să facem ordine în lumea tumultuoasă în care trăim. Să fim calmi, realişti. Şi riguroşi în a şti. A avea cît mai multe informaţii. Despre unul sau altul din subiectele în care ne implicăm. Şi luptăm, pînă la limita absurdului, doar pentru „un pumn de dolari”, acolo, mărunţiş venit de te miri unde. Sau scurs din răutăţi gratuite. Faţă de una sau alta. Devenim tot mai ridicoli, vorbind)făcînd)protestînd pro sau contra unor lucruri de care habar nu avem. Luînd în braţe pe „nu” sau pe „da”, fiind, de fapt, paraleli cu subiectul. Sau abordîndu-l doar din prisma măruntelor interese (Nici măcar ale noastre, de cele mai multe ori.)

Ne încruntăm. Strigăm. Aruncăm vorbe grele. Şi facem riduri înainte de termen. În loc să discutăm paşnic. Cu argumente solide, izvorîte dintr-o temeinică cunoaştere. Dacă nu putem, mai bine să ne lăsăm păgubaşi. Să nu devenim penibili, asemenea lui Brian Cox. Cercetător de reputaţie internaţională de la Laboratorul European de Particule. Zice savantul: călătoria în timp este posibilă. Expertul în fizica particulelor dă şi soluţia: trebuie să accelerăm pînă la viteza apropiată de viteza luminii. Păi?… Nici un „păi”. Acolo, zice atotştiutorul, timpul încetineşte. Doar pentru cel care are un asemenea accelerator. Şi-l citează pe bătrînul Einstein. Revin: cum să accelerezi pînă la viteza luminii? Şi cum rămîne cu aberanta realitate a Doctorului Who?

Ne întoarcem la aurul, cianurile, cîinii şi actorii noştri. E sîmbătă, şi am avut o săptămînă plină de atacuri sub centură. Toamna şi-a băgat nasul prea repede, zic eu, în vieţile noastre şi-i frig în suflete. Şi plouă. Avem însă medicamentul. Pastila salvatoare.

Muzica.
E una din posibilităţile de manifestare ale umanului. Pe care nu-l contrazice. Din contră. Şi, pentru că e sfîrşit de săptămînă, vreau să vă vorbesc despre nepăsarea melomanilor. Sau, mai exact, despre bucuriile lor, la auzul unor armonii, ce contrazic  goana noastră, a celorlalţi, după himere. Bunăoară, la Festivalul George Enescu se intră în rezonanţă cu Anul Mondial Jubiliar Wagner. Şi nu numai melomanii vor putea asculta strălucita interpretare a Rundfunk-Sinfoniorchester, avîndu-l la pupitru pe renumitul dirijor Marek Janowisky. Şi o pleiadă de solişti, aplaudaţi pe toate scenele internaţionale importante.

Pe bună dreptate vă veţi întreba de ce vă îndemn, într-un editorial, să ascultaţi Trilogia „Inelul Nibelungilor”? Din două motive: 1) pentru că în deschidere cîntă Radu Lupu şi Daniel Barenboim „Concert pentru 2 piane de Mozart şi 2), pentru că „Aurul Rinului”, Walkiria”, „Siegfried” şi „Amurgul Zeilor” nu s-au mai cîntat în România de 50 de ani.  Prima parte, cu pianele, vă va demonstra că muzica poate să ducă la uitare, iar bucuria poate să pătrundă în orice suflet obtuz; Inelul Nibelungilor, însă, vă va spune că viaţa nu stă din uitare, că există teme eterne asupra cărora merită să medităm. E ca şi cum am călători, sute de ani, împreună cu Hieronymus Bosch şi Salvador Dali prin grădina plăcerilor pămînteşti.

Şi, uite aşa, vom uita de săptămîna agitată, ne vom linişti, pentru ca, în zilele următoare, să fim gata pentru noi confruntări.
Tot atît de necruţătoare.