Nebunia austerităţii din Europa

(Articol de Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2008)

Cu doar cîteva zile în urmă, înţelepciunea convenţională era că Europa ţine în sfîrşit lucrurile sub control. Banca Centrală Europeană (BCE), prin promisiunea de a cumpăra obligaţiuni ale guvernelor cu probleme, dacă va fi necesar, a calmat pieţele. Tot ce trebuie să facă ţările debitoare este să fie acord cu şi mai multă şi mai profundă austeritate – condiţia pentru credite din partea BCE – şi totul va fi bine. Dar “furnizorii” înţelepciunii convenţionale uită că aici sînt implicaţi oameni.

Brusc, Spania şi Grecia au fost afectate de greve şi demonstraţii de proporţii. Populaţia din aceste ţări spune că a ajuns la limită. În contextul în care şomajul a atins nivelurile din Marea Depresie, iar lucrătorii din clasa de mijloc de odinioară sînt reduşi la a-şi căuta hrana prin gunoaie, austeritatea a mers deja prea departe, iar acest lucru înseamnă că ea nu poate fi o soluţie.

O mare parte a comentariilor sugerează că cetăţenii din Spania şi Grecia amînă inevitabilul, protestînd împotriva sacrificiilor ce trebuie făcute de fapt. Dar adevărul este că protestatarii au dreptate. Mai multă austeritate nu serveşte nimănui, iar jucătorii cu adevărat iraţionali aici sînt politicienii pretins gravi şi oficialii care cer şi mai multă durere.

Care este adevărata problemă economică a Spaniei? În esenţă, Spania suferă de o “mahmureală” după bula imobiliară imensă, care a provocat atît un boom economic, cît şi o perioadă de inflaţie, ce a lăsat industria spaniolă necompetitivă cu restul Europei. Cînd bula s-a spart, Spania a rămas cu problema dificilă a redobîndirii competitivităţii, un proces dureros, care va dura ani de zile. Exceptînd cazul în care Spania părăseşte euro – un pas pe care nimeni nu vrea să-l facă -, este condamnată la ani de şomaj ridicat.

Această suferinţă inevitabilă este foarte mult amplificată de reduceri drastice ale cheltuielilor, iar aceste reduceri nu sînt altceva decît provocarea durerii de dragul de a provoca durere. În primul rînd, Spania nu are probleme pentru că guvernul său a fost risipitor. Dimpotrivă, în ajunul crizei Spania a avut un excedent bugetar şi o datorie redusă. Deficitele mari au apărut atunci cînd economia a crescut rapid, luînd cu ea veniturile, dar, chiar şi aşa, Spania nu pare să aibă o povară a datoriei atît de mare.

Este adevărat că Spania are acum probleme de împrumut pentru a-şi finanţa deficitele. Această problemă există în principal din cauza temerilor legate de dificultăţile mai extinse ale ţării – nu în ultimul rînd teama de turbulenţe politice din cauza şomajului foarte ridicat. A reduce cîteva procente din deficitul bugetar nu va rezolva aceste temeri. De fapt, o cercetare a FMI sugerează că reducerile de cheltuieli în economiile profund deprimate pot reduce de fapt încrederea investitorilor, deoarece accelerează ritmul declinului economic.

Cu alte cuvinte, Spania nu are nevoie de mai multă austeritate. Probabil nu are altă alternativă la o perioadă prelungită de vremuri grele. Dar reducerile sălbatice în serviciile publice esenţiale, pentru a veni în ajutorul celor nevoiaşi, de fapt afectează perspectivele ţării de adaptare cu succes.

Atunci, de ce se cere tot mai multă durere? O parte din explicaţie este că în Europa, ca şi în America, mult prea mulţi “Very Serious People” (VSP, expresie sarcastică şi peiorativă popularizată de Krugman, dată analiştilor şi legiuitorilor văzuţi în general avînd opinii respectabile, convenţionale, dar de fapt greşite şi iraţionale, n.red) au fost duşi de valul cultului austerităţii, prin convingerea că deficitele bugetare, nu şomajul în masă, sînt pericolul clar şi actual, şi că reducerea deficitului va rezolva cumva o problemă generată de excesul sectorului privat.

Dincolo de aceasta, o parte semnificativă a opiniei publice din nucleul Europei – în principal din Germania – are o falsă percepţie a situaţiei. Dacă vorbeşti cu oficiali germani, ei vor portretiza criza euro ca o piesă de teatru de moralitate, o poveste a unor ţări care au trăit pe picior mare, iar acum se confruntă cu răfuiala inevitabilă. Nu contează că nu aşa stau lucrurile şi că la fel de incomod este şi că băncile germane au jucat un rol important în umflarea bulei imobiliare din Spania.

Mai rău, este şi ceea ce cred mulţi alegători germani, în mare parte pentru că politicienii le-au indus aceasta. Teama de o reacţie din partea alegătorilor, care cred, în mod eronat, că sînt expuşi riscului din cauza consecinţelor iresponsabilităţii Europei de Sud, face ca politicienii germani să nu dorească să aprobe împrumuturile de urgenţă esenţiale pentru Spania şi alte ţări cu probleme decît dacă debitorii sînt pedepsiţi mai întîi.

A venit vremea să se pună capăt acestui nonsens crud. Dacă Germania vrea cu adevărat să salveze euro, ar trebui să lase BCE să facă ce este necesar pentru a salva ţările debitoare – şi ar trebui să o facă fără să ceară mai multă durere inutilă.