Ne putem îmbăta cu apă rece?

O, da! Istoria a dovedit-o din plin, iar cea contemporană nu mai lasă absolut nici un dubiu. Da! Ne putem îmbăta cu apă rece! Cum cu ce? Nu-i clar?

Cu iluzii! Mereu ne-am lăsat ademeniţi, până şi-n legendele celebre, de Fete Morgane, Sirene, şoaptele Spânului, tertipurile Zmeului ce se ştia face cavaler oricând dorea sau trebuia ş.a.m.d. Mereu ne-am lăsat ademeniţi de mituri sau ideologii care de care mai frumoase, mai utopice, mai dezastruoase. Căci, nu-i aşa, dacă se poate, de ce să nu ne-mbătăm cu apă rece?!

Cu idoli! Mereu am găsit câte un „viţel de aur”, deseori chiar un bou la care ne-am închinat, l-am slujit, l-am măgulit, l-am bibilit de mai mare scârba. Căci, nu-i aşa, dacă se poate, de ce să nu ne-mbătăm cu apă rece?

Cu banii! Şi nu cu bănuţi oarecare, ci cu Banul ăl mare, chit că până şi plebea ştia dintotdeauna că-i „ochiul dracului”. Aşa că nemaipomenita invenţie a sumerienilor, banul, s-a tot umflat în pene de-a lungul Istoriei până a ajuns din ţânţar – armăsar şi din armăsar – adversar. Căci, nu-i greu de văzut azi ce preţ au banii: timpul nostru tot-tot, scopul nostru tot-tot, sănătatea noastră toată-toată. Deseori ne pierdem mintea, iar nu rareori, libertatea, ba chiar şi viaţa, din cauza lăcomiei lui. Banul e lacom de bani, cere mereu mai mulţi bani, devine dependent şi te doboară pentru asta! Căci, nu-i aşa, dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Cu laude! Nu degeaba se zice că lauda e singurul dar pentru care eşti cu adevărat recunoscător. E o tâmpenie, când nu-i chiar un rău fără de margini căci pe nemeritate, omul lăudat zi de zi de aplaudacii mizerabili ajunge să se umfle bine-mersi până-l plezneşte paranoia ori se sparge … balonul! A lăuda înseamnă a vrăji şi în societăţile nesigure şi corupte urci scări, dai aşa iama prin funcţii, te caţeri la putere. Şi cine-i de vină? Bomba sau creatorul ei? Suntem, vedeţi, binişor duşi cu pluta … Căci, nu-i aşa, dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Ce minciuni! Mari – gogonate, căci mici nu-s niciodată, frumos fardate, coafate, parfumate. Cine mai consideră azi minciuna un viciu murdar? O înjosire a demnităţii, aşa cum credea Kant? Cine o crede o faptă de sclavi, ca Plutarh? Cine o crede un păcat al adevărului? Cine o crede doar arma omului slab? Cine îşi mai aduce aminte de ce scrie în Biblie: minciuna este pâinea dulce a omului care îi lasă gura plină de nisip! Mai degrabă se consolează azi omul cu Proust, care o considera esenţa umanităţii, iar cine n-a auzit de el, ştie din moşi-strămoşi că dintre toate faptele rele, minciuna-i cea mai uşor de înfăptuit (!) şi cu folosul cel mai mare (?) şi-atunci, de ce nu? Căci, nu-i aşa, dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Cu mâncare! Dincolo de necesitatea unei hrane echilibrate şi valoroase pentru o parte din omenire, a mânca a devenit un viciu, căci se îndoapă! Mănâncă prea mult (în timp ce o mare parte a omenirii moare de foame sau malnutriţie!), cu prea multe chimicale (E-uri), cu prea multă risipă (80% din mâncarea marilor restaurante din ţările foarte bogate se aruncă la gunoi!). Bulimia şi obezitatea sunt la fel de periculoase ca şi anorexia, căci extremele distrug. Dar la câţi le pasă? Căci, nu-i aşa, dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Cu vicii! De oricare! Alcool, droguri, perversiuni etc. etc., n-o să mă apuc acum să le fac eu inventarul, ajunge să observăm că astea nu pier, ci dimpotrivă, sunt bine mersi, viguroase şi proaspete şi azi ca acum 2000 de ani şi mai bine. Lumea are pentru asta tot felul de scuze: ne merge prea rău, ne plictisim, ne merge prea bine, amocul, curiozitatea, ceasul rău cu minutarul şchiop, oh, vai, sufăr peste poate căci „m-a tradus” mizerabilul sau mizerabila etc. etc. Oricum ar fi şi oricare ar fi scuza, viciul nu-i decât o parşivă dereglare, o risipă a vieţii, o insultă adusă omenescului, un călău care te omoară sigur, chiar dacă uneori mai încet. Nimic nu-i mai periculos decât să insulţi armonia! Dar dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Cu furtişaguri! De toate! De la găinării mărunte şi până la milioane şi milioane de euro sau dolari sau … ce vreţi! Ce se fură? Păi să vedem: jucării, căci se începe de mici, bijuterii, pământ, bănci de popasuri, pomi din pădure, pădurea cu totul, haine, idei, ceasuri, pixuri, portofele, testamente, şine de tren, cabluri, televizoare, telefoane, ochelari, maşini, yachturi, vapoare, biciclete, trotinete, practică, încredere, idealuri, libertăţi, drepturi, bugete, câini, pisici, vaci, cai, găini, porci, urşii din munţi, zăcămintele de sub munţi, liniştea, pensia, informaţii, pacea, inteligenţa, organe de om viu, minţi de oameni deştepţi, sape, lopeţi, târnăcoape, flori. Ei, da, flori furate de un Romeo sărac pentru o Julietă săracă mai poţi înţelege, ba te şi poţi înduioşa … Dar restul? Dar RESTUL? Cum de ne putem ierta? Dar, dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Cu războiul! De necrezut! Războiul a însoţit devenirea lui homo sapiens sapiens şi pe măsură ce omul a evoluat şi şi-a pefecţionat Ştiinţa şi Tehnica, războiul s-a perfecţionat şi el până … la absurd! Războiul a devenit un martor abominabil care înghite azi inteligenţele omeneşti cele mai briliante, bani cu lopata, timp şi scop! E oribil şi de neînţeles! S-a ajuns acum la ideea „măreaţă” că nu mai poate exista pace fără un echilibru de forţe de distrugere, drept pentru care se sporesc bugetele militare şi se consumă energii cu nemiluita. Trist echilibru al fricii! Şi mai ales, atât de precar. Dar, dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Cu televiziunea! Ei, da, nu arunc tocmai eu cu piatra, dar nici aşa nu se mai poate să se creadă că noi, profesioniştii, trebuie să fim „pe-nţelesul” şi „pe gustul” privitorilor. De ce spun asta? Fiindcă telespectatorii nu sunt nicidecum aşa cum cred cei ce conduc media, un ciopor de holbaţi hipnotizaţi de vulgar – violenţă – prost gust – incultură şi nesimţire! Ce-i asta? De unde idioţenia că „poporul e prost”, că „aşa le place tâmpiţilor” şi „hai să facem rating după cum cere muşchiul lor”!???? E o greşeală imensă şi mă tot mir cum se perpetuează acest flagel, deşi se ştie exact riscul absolut imens? Dar, dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Dacă n-am fi atât de centraţi pe neesenţial, pe efemer şi pe propriul Eu, am fi mai responsabili. Şi am putea să ne desprindem din mlaştina lui. Dar, dacă se poate, de ce să nu ne îmbătăm cu apă rece?

Stela-Maria IVANEŞ