NATO – între retorica de tip clasic şi practica teoretică

Marea Adunare Parlamentară a NATO a fost găzduită de România, un stat foarte important pentru Alianţa Nord-Atlantică datorită poziţiei geografice, aflat în proximitatea zonelor de interes ale NATO (evident SUA) şi în proximitatea zonelor de criză ce fac obiectul agendelor internaţionale în acest moment.
Am identificat, şi sunt sigur că nu sunt singurul, aceeaşi problemă în retorica NATO, problemă care persistă deja de ceva vreme.
Discursurile au rămas aceleaşi şi nimic nu s-a schimbat. Se înnoiesc tehnologiile, se înnoiesc planurile de acţiune în ceea ce priveşte punerea la dispoziţia aliaţilor a trupelor şi brigăzilor internaţionale şi a posibilităţilor de exerciţii militare la nivel multilateral, dar toate rămân la nivel teoretic şi protocolar.
Într-adevăr, nu ne-am dori nici unul dintre noi să fie nevoie ca aceste măsuri să fie puse în aplicare, dar s-a văzut încă o dată că retorica NATO nu poate depăşi un anumit prag istoric, chiar dacă lumea a evoluat.
Aş menţiona totuşi că deşi lumea a evoluat din multe puncte de vedere, la nivelul relaţiilor internaţionale, chiar dacă există teorii moderne care explică nivelul actual al globalizării, părerea mea este că încă!! relaţiile dintre state se poartă după regulile vechi ale jocului politic, adică sunt bazate pe realism şi dorinţă de putere. Nimic mai mult!
Dar, de ani de zile, problema Mării Negre şi ideea că Rusia va ataca un stat NATO şi se va declanşa articolul 5 au fost laitmotivul oricărui discurs NATO şi a oricărei discuţii politice. Prea puţin (sau deloc) s-a insistat de exemplu pe ameninţările hibride, pe securitate cibernetică, pe problemele legate de corupţie sau direcţii ale unor state care tind spre autoritarism. Evident că problemele acestea pot persista mult şi bine, deoarece atunci când vine vorba de business, ele sunt trecute cu vederea şi toată lumea se gândeşte la caşcaval (care evident poate lua diferite forme, în funcţie de nevoile fiecăruia).
De prea mult timp se tot reîncălzeşte acelaşi discurs, se păstrează aceeaşi tentă politică şi se felicită toţi pentru discursuri care nu zic nimic. Sincer, orice absolvent de facultate fără experienţă de lucru în maşinăria NATO poate să vină cu aceleaşi discursuri fără prea mare greutate, pentru că e un limbaj tipic, pompos, dar care nu spune nimic.
Cel mai rău e că aceste discursuri sau declaraţii sunt menite publicului larg cel care trăieşte, sau nu, cu frica că va fi atacat de Rusia, sau alţi actori, peste noapte, ceea ce nu se va întâmpla. Nu mai suntem în 1939, iar mizele sunt prea mari pentru toţi cu atât mai mult cu cât un stat precum Rusia, care – din punct de vedere economic, şi nu numai – o duce rău şi nu va risca un război total cu NATO. Am mai menţionat acest argument, pe care îl cred valid în continuare în discuţia legată de armele nucleare. Puterea este folosită pentru intimidare, şi atât. În spatele uşilor închise, liderii marilor puteri nu sunt atât de fioroşi unul cu altul. Şi e normal să fie aşa, altfel şi-ar pierde de tot credibilitatea.
Revin la ideea discursurilor şi adaug faptul că la fel se întâmplă şi cu documentele oficiale, cele care sunt publice şi care ar trebui să fie baza strategiilor NATO sau măcar să ofere transparenţă la nivelul publicului. Sunt lungi, de zeci de pagini, dar sunt complet fără informaţii relevante.
Şi atunci, dacă analizăm faptul că discursul a rămas la fel şi retorica a rămas la fel, atunci – din punct de vedere al practicii – unde stăm?
Nu mă poziţionez deloc în opoziţie dar, studiind aceste lucruri de ani de zile, menţionez că nu s-a schimbat nimic, iar acest lucru poate pune întrebări în mintea oricărui om pasionat de studiul politicii şi al relaţiilor internaţionale şi nu numai…
Vlad ZUBAC