NAȘTEREA CUVINTELOR ȘI ETERNITATEA LOR ÎNTRU DRAGOSTE ȘI VIAȚĂ               

-În urmă cu trei ani, ați decis să renunțați la activitatea jurnalistică de zi cu zi. Totuși continuați să vă aflați în vâltoarea lumii  publicistice. Cum se simte un jurnalist care nu mai este constrâns de presiunea cotidianului:

–Radu Vida – Am învățat de la cei… vechi că talentul nu are nici o valoare fără disciplină. Munca nenormată de la un cotidian te călește și zi sau noapte, duminică sau în sărbători legale impune o prezență activă. Mereu dispus să croșetezi acele cuvinte care dau sens și valoarea existenței. E nevoie să iubești scrisul! Dovadă: noul meu roman „Ne vedem la Pelișoru‘ ” – o carte la care am lucrat mai bine de 2 ani. de când a bătut la ușa mea epicul, prin romanul „Iubirile vikingilor”, mă simt ca și când n-aș fi părăsit munca la cotidian. În primul roman am adus în prim plan condiția imigrantului, în vremi neastâmpărate politic. Aflat și de-o parte și de cealaltă a baridacei dintre viață și moarte. Mă bucur că am prilejul s-o spun răspicat: nu este o carte autobiografică! Atâta doar că imaginația își întinde aripile largi și viața unui scriitor se îngemănează cu realitatea trăită de alții. Turnate în formă literară, povestea poate fi pilduitoare. Acum, în acest nou roman, mă supără că, și în secolul XXI, femeia este desconsiderată, umilită, ținută în chingile unui sclavagism deșănțat. Și asta dintr-un singur motiv: bărbatul este, fizic, mai puternic. Și profită. „Pelișorul”, restaurantul de renume altădată e de domeniul trecutului. Dar acolo s-au derulat povești dintre cele mai picante. Și cu toate că e doar pretext pentru o iubire obișnuită, aș spune eu, cârciuma rămâne în memoria colectivă prin farmecul aparte al locului. La sfârșitul cărții am  mulțumit unui număr de prieteni, toți contribuimd, într-un fel sau altul, la realizarea aventurilor prin care trec personajele. Și, indiferent de ce parte a infinitului se află, am ținut să aduc prinos de recunoștință tuturor celor care înțeleg cu adevărat că diferența dintre sexe se măsoară doar cu unitatea etalon a frumuseții.

-Ce a însemnat pentru dumneavoastră munca la „Făclia”?

-Am început în clasa a I-a. Ca toată lumea. Numai că am trecut repede de liniuțe și bastonașe, iar în clasa a II-a, învățătoarea mi-a găsit în bancă (era ora de ari’metică), o poezie. Deloc măgulitoare la adresa unor tare ale vremii. Pedepsa primită m-a făcut să nu mai am orgoliul de ieși în evidență cu așa ceva. Dar am început un jurnal. Pe care-l  am și astăzi și care, fără glumă, mi-a prelungit citoplasmatic memoria. Ajung în timp înapoi la vremi demult apuse și am la îndemână întâmplătri care, altfel, s-ar fi șters până și din memoria afectivă. Sigur că nu mi-am încăput în piele când profesoara de spaniolă m-a propus pentru publicare în revista școlii „Zorile”, cu un grupaj de poezie iberică. Dar și mai mândru am fost când o prietenuță de la Radio Cluj m-a invitat în fața microfonulu să citesc o știre realizată integral de mine. Mai pe urmă, atât în timpul facultății, cât și după, Cornel Udrea, Vasile Rebreanu, Ion Constantinescu, Adrian Popescu sau Tiberiu Iancu mi-au arătat înțelegere în croșetarea cuvinetelor frumoase. M-au dădăcit. Și s-au bucurat când am făcut treabă bună. Am citit și am scris. Și toate astea m-au făcut să nu-mi fie rușine de nici un cuvând tipărit în „Făclia”. E bine când scrisul se naște și se dezvoltă susținut de prieteni. Și am avut norocul să am mulți binevoitori. Am avut însă și dușmani. Dacă rigorile radioului le-am însușit de la Ana Marius și Mariana Chioreanu, Carmen Cristian sau Ștefan Barna n-au încetat o clipă să-mi pună piedici. Mai tîrziu, când socrul meu a rămas în Suedia, colegii mei de la Făclia se făceau că nu mă văd. Două săptămâni am rătăcit pe culoarele ziarului și, exceptându-i pe Liviu Râureanu și Ion Constantinescu, nu mă saluta nimeni. Se făceau că sunt ocupați! Mai apoi, roșu la mânie, Vasile Sălăjan și Virgil Lazăr, comuniști vechi s-au gândit să se dea la mine, cel care apucasem doar patru ani ca ziarist din vechiul regim.  Iar marele prozator (pe bune) și turnător (cu acte) Eugen Uricaru a vrut să mă dea afară, alcătuind o listă neagră cu cei care trebuiau să plece. Poate că, în timp, ar fi reușit, dacă nu l-aș fi trimis eu la plimbare. Dar toate astea m-au întărit. Și dacă în CV-ul meu pot să trec cu mândrie că am fost și reporter și redactor șef, e doar ca să pot completa munca de truditor al cuvântului cu o carte despre ce a însemnat în anume ani, cotidianul Făclia. „Ascensus et descensus diurnae Faclia” va fi o carte a esențelor. Cu toate că m-am… documentat mai bine de 36 de ani, nu „plictisesc” cititiroul decât cu ceva mai mult de o sută de pagini. Poate părea ciudat, dar până în 1989 eram o echipă. Oameni care țineau unii la alții și, mai ales, la felul în care apărea cotidianul. Că eram în chingi, o știa toată lumea. Dar am avut respect față de cuvântul scris și stimă deosebită pentru ce a reușit Liviu Râureanu, redactorul șef, să insufle în oameni: OMENIA. După balamucul din ’89, goana după efemerul pecuniar a făcut să se aplice cu succes vechea țâpuritură: „unul hăis, și altul cea!” A murit acea pasiune pentru „cuvântul bine temperat”, dragostea pentru propoziția cu subiect și predicat și rigoarea pentru fraza aducătoare de informație adevărată. A avut de suferit atât redacția, cât și cititorii. Încet dar sigur, acțiunile de demolare au dus la ceea ce azi putem numi: umbra rece ce-o purtăm. Autoritățile locale s-au întrecut în a pune piedici materiale pentru o gazetă de prestigiu, iar vâltoarea vieții a redus drastic obiceiul „cu nasul în gazetă” al celor care, la o cafea și o țigară, nu puteau fără o lectură tihnică despre ce și cum în urbe, în proximitate și în lume.

-Care etapă din evoluția ziarului v-a marcat profesional?

-Lumea e mereu curioasă: ce scriem? ce noutăți mai avem? ce am aflat din lumea asta încrâncenată unde doar noi, jurnaliștii avem acces? Cu toată anatema aruncată de unii asupra noastră, în 1990 aveam tiraj de peste 100.000 de exemplare. Și ziarul a crescut de la 4 la 16 pagini. Și în anii din urmă am putut să dau curs vrerii unor intelectuali care mi-au modelat destinul: profesorii Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dan Grigorescu și Ion Haineș, sau condeierii Cornel Nistorescu, Cristian Țopescu și Lucian Avramescu.

-Cum vedeți presa de azi din postura de consumator și nu din cea de realizator?

-Neîndoielnic că este cu totul și cu totul altceva. Acum sunt mai mult înclinat spre a critica ceea ce fac confrații. Mă întristez realmente când văd nepăsarea lumii și a autorităților, asistând senini la priveghiul presei de orice fel, la prostituția practicată de unele televiziuni și de neimplicarea radiourilor în viața cotidiană.

-În ultima vreme, ați ales să locuiți o bună parte din timp la țară. Cum se împacă Radu Vida, un citadin înrăit, cu traiul la firul ierbii și buza pădurii.

-Viața la țară nu e ca în romanele lui Duliu Zafirescu. Nu trudesc în adevăratul sens al cuvântului pentru o ceapă și-o roșie”, dar îmi crește sufletul când „iese” ceva din frământarea pământului. Am dărâmat grajdul, dar e trist că au făcut-o și băștinașii și nu ne mai putem bucura de dangătul clopotelor când ar veni ciurda; am învățat să cânt din fluier pentru că de 20 de ani de când am căsuță cu vedere la Cheile Turzii, n-am auzit doinind un cioban; mănânc pâine coaptă stângaci, de Turda, fac lichior de gutui după rețetă de București, cumpăr scânduri de Cluj, și nu mai găsesc pe nimeni care să-mi încânte ochiul cu o opincă, o cămeșe sau ițari. Dar aici încă poți repira aerul veșnicie, iar la flăcările grătarului te poți simți când haiduc pe Știubei sau Podirei, când plutaș pe repezitele ape ale Hășdății. Iar întoarcerea pentru iernat la căldura… caloriferului înghesuie în tolbă  închipuiri de iele și îndemn de thriller.

-Ați abordat genuri publicistice și scriitoricești diverse: poezie, proză, pamflet, eseu. Aveți noi proiecte literare în pregătire?

-Dar am schimbat prefixul. Și, spre bucuria mea, lucrurile merg înainte.Împrumut ceva din stilul lui Ryszard Kapuscinski și al său jurnalism magic. Lucrez la o traducere din poezia sud-americană, încet-încet se umple și folder-ul cu proză scrută, am găsit titlul și am scris vreo 15 pagini dintr-un nou roman… În câte o noapte cu lună plină ce ascunde în căuș boare de gutuie mă vizitează Muza și alcătuiesc versuri; scriu eseuri la câteva reviste literare care mi-au cerut colaborarea, particip la cenacluri de aici și de peste Ocean și mă bucur de viață. Viața cu noi valențe, în Petridul de Jos, acolo unde, într-o căsuță de poveste, „hirea cea adevărtă” va naște alte și alte întâmplări, numai bune de tipar: povestiri de Dragoste, Viață și Moarte, desigur.

Interviu realizat de

Cosmin PURIȘ