Muzeul de Artă Cluj – Napoca: NISTOR COITA

• Retrospectivă •

Muzeul de Artă Cluj-Napoca (MACN), instituţie publică de interes judeţean, care funcţionează sub autoritatea Consiliului Judeţean Cluj, în colaborare cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) din Bucureşti, organizează, în perioada 8 noiembrie – 3 decembrie, o amplă expoziţie cu caracter retrospectiv dedicată memoriei artistului orădean Nistor Coita (1943-2013).

Deschiderea oficială a evenimentului va avea loc miercuri, 8 noiembrie 2017, cu începere de la ora 18:00, la sediul Muzeului de Artă Cluj-Napoca (Palatul Bánffy, P-ţa Unirii nr. 30), în prezenţa curatorului expoziţiei, doamna prof. univ. dr. Ruxandra Demetrescu, istoric şi critic de artă.

Orice reflecţie despre activitatea artistică a lui Nistor Coita este acum inevitabil retrospectivă: privirea noastră cuprinde un trecut prezent/prezentat într-un spectacol vizual cu valoarea şi densitatea a peste patru decenii. Instrumentul mental folosit de Coita este metamorfoza, care i-a permis să articuleze transformările de sens şi de semn ale figurilor şi locurilor din ciclurile sale. Citită în cheie formalistă, hrănită de venerabila lecţie a purei vizualităţi, focalizarea diferită practicată de Nistor Coită e determinată de tipuri distincte ale vederii: apropiată (Nahsicht), ea creează compoziţii clare, uşor lizibile („Studiile mitologice”, „Sfântul Gheorghe”), depărtată (Fernsicht), aglomerează compoziţia, care se populează cu zeci de figuri, reduse, în cele din urmă, la pictograme (cel mai evident în ciclul „Cosmografiilor”). Sesizând parcă pericolul ilizibilităţii, artistul a recurs la un procedeu de ordonare infailibil, structurându-şi compoziţiile din ciclul „Pasajelor” în registre separate, clar delimitate cromatic în cinci benzi orizontale. Ciclurile din anii 2000 ilustrează evoluţia reprezentărilor vizuale ale artistului. „Exerciţiile de coabitare”, realizate între 2000-2003, se continuă cu „Studiile mitologice”, esenţiale pentru configurarea unor mitologii subiective, personale şi misterioase, articulate în „Pasajele”, care conduc în cele din urmă la „Cosmografii”. Acest parcurs reprezintă o posibilă grilă de lectură, dincolo de dimensiunea strict cronologică a lucrărilor. Căci modalitatea de lucru a artistului nu era una lineară, univocă; dimpotrivă, el aborda mai multe proiecte vizuale deodată, care se ramnificau în drumuri sinuoase, care se intersectau, apropriindu-se şi depărtându-se. Dacă ochiul său funcţiona asemenea aparatului de fotografiat, propunând tipuri diferite – extreme – de vedere, tot aşa viziunile sale se ramnificau, de la o (simili)icoană („Sfântul Gheorghe” sau „Pasărea lui Procust”) la tablouri complicate, cu naraţiuni suprapuse (în „Pasaje” şi „Cosmografii”). Aşa se explică, poate, preferinţa pentru dipticuri, în care povestea se continuă, se încâlceşte, se complică (ca în „La apus este iarnă” din ciclul „Cosmografiilor”).

Există, în toate ciclurile sale, o remarcabilă coerenţă între semnul vizual şi semnificantul textual: fiecare naraţiune este „slujită” de ochiul artistului, care a găsit de fiecare dată cea mai elocventă modalitate de expresie: uneori este desenul debordant, desfăşurat cu o vervă savuroasă; alteori sunt culorile, puternice, saturate, contrastante.

Verva vizuală este însoţită de fantezia textuală, titlurile fiind, din acest punct de vedere, aproape o operă literară: „Totul împreună”, „Căutaţi vinovatul”, „Se voia eveniment”, „Între somn şi veghe”, „Rătăciri interioare”, „Ad infinitum”. Există, mai ales în „Cosmografii”, o coeziune interioară, o meta-naraţiune care uneşte toate lucrările într-un tot unitar: ciclul începe cu compoziţia „De ce zboară ziua în noapte” şi ajunge la „Spiritul serii”. Uneori, aluziile sunt explicit picturale („Frecventând albastrul”), alteori textul se insinuează în imagine, ca în „La final, totul cu bine”, unde în dreapta jos se citeşte: “finally. finally, all’s right”.

Nistor Coita se autodefinea, nu fără orgoliu, ca grafician şi nu ca pictor: e o altă provocare, trimiţând la virtuţile desenului, ca gen proxim al artelor plastice, gândit nu atât ca element raţional, cât mai ales ca dimensiune unificatoare a exerciţiilor vizuale. Exersarea cu virtuozitate (uneori monumentală, ca în „Sfântul Gheorghe”, alteori miniaturală, ca în unele „Cosmografii”) a desenului – în sensul originar de disegno – i-a permis configurarea unei întregi lumi de „semne şi desemne”. Şi tot cultivarea desenului l-a apropiat grafic de virtuţile scrierii cu şi prin imagini, ca „esenţă a relaţiei cu lumea exterioară”, respingând programat abstracţia, care pentru el nu era decât „o linie întreruptă fără început şi fără sfârşit…”

Ruxandra DEMETRESCU