Muntele a venit la Mahomed!

Paralelipipedul fumuriu al Hotelului ”Best Western”, care asistă placid de cîtăva vreme cum se înlănţuie şerpii automobilelor pe şoseaua Cluj-Napoca – Oradea, a fost ”invadat” de opere de artă!

Prezenţa excepţională a lucrărilor de artă propuse de Casa de licitaţie ”Artmark” pentru licitaţia de primăvară care va avea loc în 20 martie în sălile Hotelului J. W. Marriott (Bucureşti) a creat o surpriză de proporţii publicului clujean: Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Samuel Mützner, Jean Alexandru Steriadi, Rudolf Schweitzer-Cumpănă, Theodor Pallady, Francisc Şirato, Cecilia Cuţescu-Storck, Nicolae Dărăscu, Iosif Iser, Corneliu Baba, Nicolae Vermont, Ion Ţuculescu, Dimitrie Ghiaţă, Camil Ressu, Octav Băncilă, Ştefan Popescu ş.a. au fost înfăţişaţi, prin lucrările lor, clujenilor.

Una peste alta, această selecţie reprezintă cam tot ce conţine şi paginaţia muzeelor de artă din România, adică autorii cei mai selecţi din istoria artei româneşti. Acest lucru ne-a prilejuit cîteva reflecţii.

Vorbind despre patrimoniul cultural naţional, constatăm o echilibrare a talgerelor balanţei în sensul unei concurenţe reale pe care piaţa privată de artă începe să o facă colecţiilor publice (muzee). Acest lucru nu poate fi decît benefic: muzeele trebuie să intre în alertă pentru că, treptat, încep să-şi piardă exclusivităţile cu care inerţia pieţei de altădată le-a dăruit în mod nemeritat. Noile etalonări valorice apărute ca efect al unei vii mişcări de reevaluare, prin jocul cererii şi al ofertei, care se întîmplă pe piaţa liberă bulversează strania inerţie ”ştiinţifică” care dictează punctul de vedere ”oficial” al administratorilor patrimoniului cultural artistic de stat. Mecenatul etatist de altădată, care asigura o formă de sprijin financiar pentru creaţia artistică, a fost cea mai proastă soluţie pentru acumularea valorică din muzee. Că lucrurile stau aşa o dovedeşte şi lipsa de interes a statului în a-şi reevalua vechile achiziţii, cumpărate pe un ”pospai” de bani.

În afara tablourilor care în mod natural au excedat sfera de interes a noii pieţe de artă, vechile muzee se confruntă cu grave probleme de indiferenţă faţă de gospodărirea (conservare-promovare) bunurilor statului: patrimonii mici, sărace, vagi criterii de selecţie, valori mici rezultate din cronica subevaluare a pieselor, altădată statul fiind singurul jucător, neconcurat de privaţi, al pieţei de artă. Stenica înşiruire de opere de artă de pe piaţă este potenţată de prezentarea civilizată a lucrărilor (piese restaurate, rame şi încadrări de calitate), ceea ce contrastează puternic cu haosul depozitelor şi lipsa de interes patrimonial pentru conservarea şi restaurarea pieselor de valoare prezente în muzeele de stat. Se repetă, odată mai mult, impresia obsedantă că statul este cel mai prost administrator, dacă nu cumva o astfel de postură nu învederează şi crasa ignoranţă a instanţelor politice care preferă să lase în penumbră, condamnînd la o lentă distrugere valori inestimabile ascunse sub protecţia sa mai mult sau mai puţin fortuită.

Dacă goana maniacală a privatizărilor nu a atins încă patrimoniile de artă, este cazul, poate, să ne întrebăm dacă, din lipsa fondurilor, nu este cazul să se restituie sau să se vîndă o parte a patrimoniilor de artă ale statului pentru a le putea salva pe cele mai bune dintre ele. Este drept că, pentru aceasta, ar trebui să funcţioneze responsabil proiectul bun, în esenţa sa, al clasificării operelor de către specialiştii care sînt în contact cu piaţa de artă. Dar, nici pentru aceasta… nu sînt bani! Diletantismul gîndirii administraţiei de stat constă în preluarea mentalităţii de sorginte comunistă potrivit căreia opera de artă este bună numai pentru a face… educaţie, apăsîndu-se pe cea mai vulgară calitate a ei, forma, în general lipsită de conţinut – cea a expoziţiei muzeale. Pînă la a ajunge la această ultimă verigă a muncii muzeale, trebuie trecute alte ”probe” de specialitate: cercetarea şi investigarea patrimoniului artistic virtual (cel din atelierele artiştilor, colecţiile private, piaţa de artă), selecţia, anamneza pieselor, ca etape ale cercetării, conservarea şi restaurarea lor, şi abia ultima etapă ar trebui să cuprindă promovarea publică a rezultatelor cercetării, adică organizarea expoziţiilor de artă.

Dar, ca de atîtea ori în ceea ce ne priveşte, sîntem specialişti în a pune carul înaintea boilor. Este evident că acest ultim bastion de ”proprietate socialistă” aflat în stăpînirea statului, constituit de multe ori prin jaf sau prin donaţii silite, care sînt muzeele – instituţii de educaţie – se transformă prin aceste opţiuni greşite, treptat-treptat, în ruină. Privatul, condus de interese reale, face cu repeziciune pasul necesar, echivalînd valorile artistice simbolice în expresia lor bănească, justificînd astfel şi interesul său faţă de acestea. Continuînd să creadă, în mod eronat, că arta nu constituie decît o ”valoare educaţională”, dovedim că puterea politică n-a ieşit încă din haosul tranziţiei.

Doar lăcomia, ca defect de caracter, mai poate salva de la astfel de idiosincrazii pe unii dintre demnitarii puterii, preocupaţi doar de ”gîndirea sănătoasă” de a-şi construi vile şi de a le umple cu valori artistice, nu atît ca simbol al prosperităţii, cît ca fonduri de rezervă pentru comportamentul lor de ”hîrciog” subpămîntean.

VASILE RADU