Multe DA-uri parțiale sunt nuanțe de NU

  • sau, A nu vedea (crede) cu ochii deschiși și a vedea și cu ochii închiși ●

Duminica trecută Evanghelia ne transforma în martorii vindecării orbilor, pe de o parte, și ne schimba cu ei pentru răspunsul de dat întrebării lui Isus: Credeți că Eu pot?

Isus ar putea face minuni și fără să pună întrebări, dar ne-am obișnuit în evanghelie cu întrebarea adresată celui din fața Sa cu privite la credința lui. Nu e o punere la încercare, ci o indicație precisă care ne spune că prima condiție adevărată a unei schimbări constă în a crede că acest lucru e posibil. Pentru că de atâtea ori, explicit sau în ascuns, vom fi cerut și noi ajutor de Sus, vindecare, ușurare de poveri sau întărire în a ni le duce, ieșire din impas sau din felurite bezne… nu doar exterioare. Ca atare, deși majoritatea nu suntem sau nu ne recunoaștem orbi, suntem în stare să nu vedem multe, chiar avându-le fizic în fața noastră sau chiar privind la cele din viața noastră (nevăzute de nimeni), bine conturate, dar incomode.

Fericitul Vladimir Ghika spunea că sunt două soiuri de orbi: cei care privesc fără să vadă și cei care văd fără să privească. O altă opacitate, cu valențe de orbire, e neputința sau ne-voința de a vedea lucrurile, persoanele, pe noi înșine cum le vede Dumnezeu… Orbilor și cererii noastre de ajutor, Isus le, și ne răspunde: Credeți voi că Eu pot ?

Miza nu este ghicitul unui răspuns pentru a trece un test. Nici măcar nu se reduce la momentul răspunsului, ci implică disponibilitatea de a vedea lucrurile de acum încolo cu Domnul, în felul în care El le vede, în viața mea și în viața celorlalți, de a vedea ceea ce ochii mei până azi nu au perceput sau au refuzat. Vreți să vedeți cu Mine? A crede nu e un act mintal sau  rațional, nici un exercițiu verbal (de actualizat în recitare sau formal, ci este voința de a-mi uni limita, infirmitatea, neputința cu Domnul. Credeți = vreți să Mă vedeți în viața voastră, chiar în încercarea voastră?

Ei bine, fără să ne lăudăm public, trebuie să recunoaștem că suntem buni cunoscători ai familiei semantice a lui DA, chiar și mai ales în formele sale care, de fapt, înseamnă NU. Adică suntem maeștri în mânuirea nuanțelor și salvarea aparențelor, când, ca să ascundem o frică, o nehotărâre, o nesinceritate, o comoditate sau o duplicitate, spunem DA pentru NU.

Credeți voi că pot Eu asta? ne întreabă zilnic Domnul. Iar noi, alergici la răspunsurile clare și univoce, dar fiindu-ne jenă de o neîncredere fățișă, fluctuăm între un „Da, sper să poți…”, un „Da, n-ar strica să poți”, un „Da, că oricum încercarea moarte n-are și n-am nimic de pierdut” sau „Da, dacă văd mai întâi, să știm de-o treabă…”, și, mai rar: „DA, Doamne, din principiu cred, nu știu cum, dar DA, cu ochii închiși”. E mare deosebire între a nu vedea (a nu crede) cu ochii deschiși și a vedea (a crede) și cu ochii închiși!

Credința e Da spus lui Dumnezeu. Nu târguiala cu „de ce?-uri” și care, în funcție de eventualul câștig, să spună interesat DA. Credința nu se „conjugă” decât la prezent, nu la condițional („Da, dacă…”), nici la viitor (Da, cred că în sine, dar mai bine după ce…”), nici parțial (Da, dar fără…”), nici la viitor sau ipotetic („Da, probabil voi crede, după ce… sau  în cazul în care…”). Credința e un act al vieții, la prezent, nu doar al minții sau al buzelor, ci al inimii care își recunoaște umplerea și liniștea în Domnul („Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Și neliniștit este sufletul meu până nu-și va afla odihna întru Tine”, recunoștea Sf. Augustin).

Credința e aderare, e unire la viața Domnului zi după zi. Și o credință parțială sau nu la prezent echivalează cu credința într-un Dumnezeu parțial (doar în Tatăl, nu și în Fiul, sau doar în Isus, nu și în Spiritul Sfânt, sau doar cel de azi, dar nu și cel din trecut, Da Chipului din Noul Testament, însă Nu imaginii din Vechiul etc…). E ca și cum am spune un DA mâinilor sau inimii lui Isus, dar nu ochilor sau picioarelor Lui, Da milostivirii și răbdării Lui, minunilor Lui, dar nu și voinței Lui, sau crucii Lui, Da anumitor cuvinte sau porunci și nu altora… Credința, așadar, nu poate fi un Da parțial și nici un Da unui Isus parțial. Nici nu este un Da cuvântului ascultat, dar nu și trăit, cu Biserica, în viața mea la prezent. Credința nu e îmbrăcarea în Da, duminica, și înlocuirea ei în restul zilelor. Credința nu e un DA după împrejurări, nu e pentru trecerea podului, nu e de circumstanță, ci este un DA de viață, un „oricum ar fi, Da!”, chiar dacă nu știu cum va fi.

„Da, cred” scoate la iveală în noi ceea ce ne depășește. Ne face să devenim, chiar fără să ne imaginăm sau să conștientizăm, „ca o fereastră care primește lumina de la Dumnezeul cel viu și o transmite lumii”, căci credința se întărește atunci când se dă. Da-ul meu îi afectează și pe alții, îi poate deschide și pe alții, dă putere și altora.

Credința nu provoacă tensiune, ci dă tensiune bună, sănătoasă, aceea armonizează lupta din noi, care mă face să nu-mi pierd pacea pentru păcatele mele, dar nici nu mă împac (nu fac pace) cu ele. Nicăieri nu vinde Isus viață ieftin, nu spune „veniți după Mine, că vă va fi ușor”, dimpotrivă. Dar știm cu toții că nimic important și durabil nu se obține fără sacrificiu, fără greutate. Și, chiar dacă, numărându-ne resursele pe drumul urmării Lui, am rămâne descurajați, Dumnezeu e mai mare decât calcularea posibilului nostru. A crede în El e a credere în imposibil, în ceva ce depășește simplul nostru posibil. A crede înseamnă să recunosc că nu va fi limita mea care să-mi decidă soarta, ci Dumnezeu, care e mai mare.

În decembrie 2016, cunoscuta revistă “National Geographic” ieșea pe prima copertă, surprinzător, cu un portret al Sf. Fecioare Maria, cu titlul: „Maria, femeia cea mai puternică din lume”. Soție, mamă, fecioară, fidelă pentru totdeauna, prezentă oriunde e nevoie, dar discretă, care știe cântări persoanele și evenimentele cu cântarul minții și al inimii, puternică dar nu contând pe forța fizică, rezistând și rămânând în picioare în fața supliciului fiului și ținând sub picioare capul șarpelui. Puterea Mariei vine de la a fi spus DA puterii Domnului în viața ei. Iar noi ne temem de puterea Domnului în viața noastră și reușim câte un Da parțial, șoptit, tremurat… Slăbiciunea noastră devine forță când devine invocare, rugăciune. Și devine slăbiciunea Domnului, adică umplută de El. Să-I cerem să ne dăruiască viziunea și orizontul privirii Sale, de a vrea să vedem cum ne vede El, să ne vedem și să îi vedem pe ceilalți cum El îi vede.

Pr. Cristian LANGA

Articole din aceeasi categorie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *