Mircea Ioan Casimcea, Misterul Cărţii

(2013,  “EuroPres Group”)
Mircea Ioan Casimcea propune cititorilor volumul „Misterul Cărţii” (2013, „EuroPres Group”), subintitulat „proză scurtă”, „antologie de autor”, încununare a peste treizeci de ani de activitate creatoare (debut editorial – 1982, „Colonia”, schiţe şi povestiri), dar şi a unei mai recente perioade faste, fiindcă, din 2008 încoace, an de an a publicat cîte o carte – proză scurtă, roman ori poezie. Multe dintre textele aşezate în cele peste cinci sute de pagini ale antologiei sînt veritabile giuvaere, migălite cu virtuozitate de bijutier, cu har şi simţ al limbii şi al măsurii de cronicar, cu fantezie şi inventivitate, cu fluenţă, vigoare şi rafinament de prozator  ponderat, modern.

Din mai multe motive Mircea Ioan Casimcea mi se pare un prozator, în a cărui procesualitate nimic nu este întîmplător. Autorul şi-a clasificat cu rigoare textele în trei mari categorii, determinate de specificul epicului: proză în notă realistă; proză fantastică şi onirică; proză de inspiraţie istorică. O clasificare posibilă, şi atît! fiindcă dacă lectura o confirmă, sui generis, tot lectura ne conduce la observaţia că multe dintre povestiri refuză să şadă cuminţi în sertăraşul în care le-a predestinat creatorul lor să şadă. Fantasticul, supranaturalul, fabulosul, oniricul, realismul magic – ca stil, viziune sau temă – sînt prezente ori se simt în „Şarpele”, proza care deschide antologia şi capitolul cu proze realiste, în „Treceri”, „Desfătări”, „Vedeta şi onirismul”, „La Garaje”, „Pe mare”, de asemenea realiste, dar şi în producţii de inspiraţie istorică, precum „Sfîrtecarea profesorului Neagoe”, „Cronicarul”, „Teodora de la Sihla”…

Dar ce importanţă are delimitarea între real şi fantastic (la Mircea Ioan Casimcea, fantastic, supranatural, fabulos, oniric, magic), cînd aceste lumi oricum se întrepătrund, realul este transpus în fantastic, fantasticul implantat în real, sînt lumi între care pendulăm, aşa cum am deprins să o facem, dacă nu în chip natural, încă din copilărie, în mod fundamental, de la Eminescu, Caragiale şi Eliade ori din basme sau legende. Proiecţia epicului în texte cu final deschis („Şarpele”, „Eva”, „Nu trecuse primăvara”, „Avalanşa” ş.a.) sau cu prolog şi epilog, arta portretului sau onomastica expresivă, deseori şi cu funcţie caracterologică, descrierile de natură sau simbioza dintre stările omului şi cele ale naturii, metaforele inspirate sau comparaţiile deseori ample întregesc arsenalul tehnicilor literare folosite de Mircea Ioan Casimcea. Iar componenta, poate esenţială, care dă savoare, rafinament şi distincţie acestor proze, şi nu de puţine ori le determină compoziţia şi structura, e alcătuită din  sumedenia de fapte livreşti cu care operează creatorul şi care, din perspectiva lectorului, pot genera, la rîndu-le, fel de fel de speculaţii şi încadrări estetice.

Tematic, este posibilă şi o altă rînduire a prozelor antologate. Tema predilectă, de exemplu, rămîne iubirea, de la iubirea carnală, de şuţi şi fîţe cu personalităţi şi trăiri rămase în umbre dense sau ţîşnind aproape senzual din trînjii fiinţei (vezi „Şarpele”, „Furie şi tandreţe”, „Călugăriţa în faţa oglinzii”, „Eva” –  aproape un comentariu pe marginea destinului evei aceleia nu biblice, predestinată cuplului şi procreării, ci născută pentru iubire păcătoasă), la cea platonică ori pură aspiraţie ori fantasmă („Căsătoria castanului”).

„Teodora de la Sihla”, de exemplu, este o nuvelă istorică, înlăuntrul ei însă descoperim o pilduitoare poveste de dragoste şi o cutremurătoare mărturie de credinţă creştină, în susţinerea cărora realul este fericit întregit cu elemente onirice şi fantastice, cîteodată în stilul fabuloaselor ajutoare ale protagonistului din basme. Maica Teodora şi călugărul Eleodor, cu strania lor frumuseţe morală, cu forţa personalităţii lor formate şi augmentate prin dureroase renunţări la lumea de obşte şi consacraţi slujirii lui Dumnezeu şi ţării, completează lungul şir de martiri întru fiinţa şi libertatea neamului, ca Brîncovenii şi Antim Ivireanu, ca acel Brîncoveanu, acel Cantemir şi acel Antim, personajele lui Mircea Ioan Casimcea din romanul „Nădejdile şi deznădejdile lui Antim”. „Amfora”, fantastică, transpune probabil o legendă locală generată prin vreme de salinele Turzii, al cărei miez îl constituie o poveste de iubire ce devine imposibilă în condiţiile istorice ale Ardealului stăpînit de habsburgi… Cartea, personajul literar, teatrul, personajul dramatic devin, la rîndul lor,  teme în sine, dar cel mai adesea sînt înnobilate de debordanta inspiraţie cu care autorul se joacă pe hotarul dintre natural şi supranatural, dintre real şi fantastic)oniric, trecînd cu har şi plăcere cînd pe un tărîm, cînd pe celălalt. Jocul acesta atît de propriu creaţiei artistice a generat, de exemplu, şi proza „Misterul cărţilor”, de nici trei pagini, cu care scriitorul a găsit de cuviinţă să-şi boteze apoi antologia, schimbînd – semnificativ – pluralul gramatical cu singularul şi ortografiind cu majusculă, „Misterul Cărţii”…

Mircea Ioan Casimcea este fructul a două geografii distincte şi creatorul unui topos propriu, cu două componente deopotrivă ireductibile şi inseparabile: Dobrogea şi Transilvania, realităţi care dau complexitate şi profunzime personalităţii sale. Sînt în antologie cîteva  creaţii inspirate din Dobrogea lui natală, din satul Casimcea şi împrejurimile acestuia: „Toratora”, „Eva”, „Treceri”, Domnul de Lună”, „Acceleratul de la ora 11”, „Machina dezlănţuită”, „Furie şi tandreţe”, „Manuscrisele lui Ovidius”şi altele.

Una dintre cele mai interesante „poveşti” din „Misterul Cărţii”  este „Nălucirile Cavalerului”. Şi de data aceasta textul e concentrat, spune mult în puţin şi spune tot ceea ce spune prin mijloace artistice de aleasă expresivitate. Protagonistul, cu nume predestinat poveştii („Mă numesc Sîntioan Bradu, zis Colosalu, dar pentru dumneavoastră, ca pentru toţi cetăţenii, sînt şi rămîn Don Quijote”), amintind întrucîtva de Don Quijote, este un antierou, personaje active, instinctuale, în stare să determine deznodămîntul, fiind cele care formează pletora de aurolaci şi cerşetori, Homeless people, oameni fără locuinţă, ai subteranelor urbane. Şi cîteva cuvinte-cheie, cuvinte diagnostic pentru dinamica relaţiei dintre Colosalu şi „voiajorii”, adică pasagerii de la Castelul Voiajorilor, pe care l-a pus cu generozitate la dispoziţia oamenilor nimănui: civilizat (şi derivatele), politica, iubire, semeni, fericire… Speranţa de a civiliza necivilizatul este utopică. Doar un Don Quijote o putea nutri. Şi va cădea victimă idealului său. Voiajorii, beneficiarii generoasei sale oferte, neavînd ce face cu civilizaţia, îşi ucid cu sînge rece binefăcătorul. Să vadă oare scriitorul în devenirea societăţii ceea ce ochii politicienilor plătiţi nu reuşesc ori nu vor să vadă? Răsturnarea sistemului de valori să atingă limitele absurdului iar efectele sale să devină destin! Ne poate deveni nouă destin!
Ca la toţi veritabilii arhitecţi ai discursului epic şi artişti ai cuvîntului, şi la Mircea Ioan Casimcea simţi unitatea de ansamblu a operei, dar, în acelaşi timp, fiecare proză în parte se desfăşoară după o partitură proprie.
Ernesto Mihăilescu