Mircea Carp, „Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!”

 Cunoscutul jurnalist de la „Vocea Americii” şi de la „Europa liberă”, Mircea Carp, a lansat mai săptămînile trecute în oraşul nostru cartea sa de memorii şi evocări, cu titlul de mai sus, apărută în 2012 la editura „Polirom” (după ce tot acolo publicase în 1997 Vocea Americii în România, prefaţată de Adrian Marino). Ea se adaugă astfel unei lungi liste de cărţi publicate de românii care au pribegit peste graniţe şi care şi-au descris avatarurile fugii în lumea liberă şi eforturile depuse de ei acolo spre a păstra unitatea şi normalitatea statului român liber şi independent, ieşirea lui din negura grea a sovietismului stalinist, apoi din cea şi mai tiranică a ceauşismului populist. Alegerea oraşului nostru pentru lansarea volumului său nu a fost deloc întîmplătoare, deoarece reporterul nostru s-a născut în judeţul Cluj, la Gherla, la 28 ianuarie 1923, şi totodată Clujului i-a oferit moştenirea sa cea mai de preţ, arhiva sa personală, pe care a donat-o Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, la sfatul prietenului său din copilărie, Adrian Marino, un alt mare moldovean devenit co-orăşean cu noi. Descendent al ilustrei familii care l-a dat pe P.P.Carp după tată, şi pe Lascăr Catargi, după mamă, avîndu-l totodată pe Garabet Ibrăileanu drept unchi, Mircea Carp a ajuns să fie „gherlean” în împrejurarea că tatăl său, locotenent-colonelul Constantin Carp, a fost numit comandantul unităţii de cavalerie din acest oraş. De aici familia a poposit la Chişinău, apoi la Botoşani, Bălţi şi Sibiu, tînărul Carp optînd şi el pentru cariera militară ca elev al Liceului Militar „General G. Macarovici” din Iaşi. Obligat să schimbe disciplina cavaleriei pe cea de tanchist, tînărul este trimis în timpul războiului la studii de specialitate în Germania, ceea ce nu-l va scuti totuşi de experienţa războiului sovietic, el luptînd pentru eliberarea Ardealului de Nord. Pus în disponibilitate, el trăieşte anii de sovietizare la Sibiu şi Bucureşti şi, după o încercare nereuşită de a lua legătura cu luptătorii din munţi de la Oaşa, este arestat şi închis vreme de cinci luni, încît, după înlăturarea Regelui, singura sa opţiune a rămas cea de a trece în lumea liberă. A trecut clandestin graniţa în zona Aradului, iar de aici prin Budapesta cu trenul spre Szentgotthárd şi pe jos spre Viena-Graz-Salzburg. În acest din urmă oraş a colaborat cu serviciile secrete americane, s-a căsătorit cu o nemţoaică şi a emigrat în SUA, unde, în iunie 1951, a fost cooptat în redacţia „Vocii Americii”, ajungînd în scurt timp chiar şeful departamentului respectiv, în 1958 primind şi cetăţenia americană. A reorganizat programele de emisie, sporind calitatea transmisiilor, a sprijinit afirmarea românilor americani, organizarea şi dezvoltarea vieţii lor culturale şi religioase, s-a implicat în acţiuni caritabile şi de promovare a intereselor României, a Comitetului Naţional Român şi a Comitetului Naţiunilor Captive etc. Capitolul despre viaţa românilor americani este unul esenţial, figuri ca Rădescu, Ştefan Văllimărescu,Valerian Trifa, Dan Popp, Jean Negulescu, Ed. G. Robinson, C. Vişoianu, Bossy ş.a. vorbind despre contribuţia noastră la propăşirea marii Americi şi la cauza naţională. În august 1969 l-a însoţit pe preşedintele Nixon în România, a fost de faţă la vizitele lui Ceauşescu în SUA sau la prezenţele unor oficiali români acolo, precum Ion Brad, Adrian Păunescu, Ţiriac-Năstase, despre care dă amănunte pitoreşti. În septembrie 1973 se mută la München la microfonul „Europei libere” şi are ocazia de a face noi vizite în România (în total 11), inclusiv la marele cutremur din 1977. Evenimentele sînt duse pînă la Revoluţia din 1989 şi prezenţa sa în ţară după această dată, inclusiv participările sale la Memorialul Sighet, în paralel cu date despre viaţa de familie şi a familiilor prietene din ţară şi străinătate. De mare interes este şi prezentarea documentelor de urmărire de la CNSAS, în posesia cărora ajunge în anii din urmă, şi cele două capitole finale alcătuite din „portretele” unor personalităţi româneşti cunoscute de-a lungul timpului (Octavian Bîrlea,Vlad Brussescu, Corneliu Carp, Mircea Ioanniţiu, Adrian Marino, Banu Rădulescu, Paul Teodorescu) şi un grupaj de „interviuri şi reportaje” (un interesant interviu cu Vintilă Horia, de exemplu), păstrate pe benzile magnetice de la „Europa liberă” şi aflate astăzi în arhiva personală de la Cluj. În concluzie, avem de-a face cu o carte de mare valoare documentară, fără de care istoria exilului românesc nu poate fi scrisă şi înţeleasă în adevărata sa dimensiune, cum nu poate fi estimat în datele lui exacte importantul tribut de sînge şi jertfă plătit de români în decursul celui de al Doilea Război Mondial şi în anii următori, pentru libertatea lor de astăzi.

Mircea POPA