miniinterviu: DANSUL – LIMAN FĂR’ DE TIHNĂ • la o şuetă cu Marin Turcu •

 În inima spectatorului încă nu s-a stins ultima reprezentaţie cu Don Quijote de la Cluj. Pluşul fotoliilor, candelabrul cel mare punînd pleoapă peste pleoapă, irizaţii enigmatice dinspre aurul balcoanelor. O mică pauză, în care dansul îşi opreşte iureşul spaniolesc, sîngele îşi potoleşte alergarea prin vene, e clipa aceea, pare-mi-se, cînd gîndul îngăduie cărare amintirilor:

– Demult, prin 1956, fata popii de la noi din sat o vinit în concediu. A venit la mama să-şi coase o rochie de vară. I-a povestit mama de necazuri, şi de cei cinci copii, şi mai ales de unul care tot sare, şi cîntă, şi dansează, şi… Aşa am ajuns la examenul de admitere de la şcoala de coregrafie din Cluj. O schimbare extraordinară! La 11 ani părăseam satul Chechiş şi mă aruncam în vîltoarea marelui oraş. O altfel de disciplină, profesori exigenţi, dar şi bursă, ceea ce era un mare avantaj pentru o familie săracă.

– Dragostea de teatru a venit firesc…

– Acolo era viaţa noastră. Şi, credeţi-mă, ştiam tot repertoriul pe dinafară.

– Aţi avut vreo preferinţă?

– Dansurile populare, de caracter. Directorul Stroia ne ducea prin sate. Şi am învăţat specificul locului. Suflul acela incredibil al dansului nostru popular.

Şapte ani au trecut şi petrecut pe scena Operei Naţionale din Cluj. Şapte ani, în care a şi predat la şcoala de coregrafie. Atîta doar că nimeni nu ştie unde ni-i limanul. Şi credem mereu că ne vom găsi tihna dincolo de zbuciumul existenţial. Adevărat? Sau fals? Cert este că Marin Turcu a făcut turnee în multe colţuri ale planetei. Apoi, în ’72, Oleg Danovski l-a dus la vestitul festival de la Ljubliana. Iar directorul din Zagreb, un mare dansator, nu l-a mai lăsat să plece. A fost greu cu viza, a fost greu cu despărţirea… Dar viaţa nu ţine cont de frontiere, destine… Aşa că, pe nesimţite, a început o mare idilă, cu o tot atît de mare dansatoare: Maia Sebrenovici.

– Eram tineri, frumoşi. Ne-am îndrăgostit. Şi ne gîndeam la căsătorie. Greu… Între timp, am chemat-o la Zagreb pe marea doamnă a Operei din Cluj, Lucia Stănescu. Directoarea de atunci a acceptat să rămîn în Iugoslavia. Apoi s-a născut Valentina, fiica noastră, şi ea o mare dansatoare, strălucind mulţi ani în trupa elveţianului-francez Maurice Béjart.

– O clipită de… 40 de ani…

– Atîta doar că nu m-am rupt niciodată de satul meu, de Transilvania. Iar familia mea a adoptat-o ca pe a doua patrie. Cu toate că am plecat în Croaţia în 1972, am stat 15 ani. Apoi s-a destrămat Iugoslavia. Şi am răspuns unor solicitări insistente din Slovenia. Sîntem acolo de atunci, de 25 de ani, şi, zău, ne simţim foarte bine. O viaţă de turnee, pot să zic. Italia, de sus pînă în Sicilia, Europa, 36 de oraşe din America…

– Cum de aţi rezistat atîţia ani?

– Antrenamente zilnice, training, training, training şi dragostea pentru publicul de oriunde. Şi, poate, şi mîncarea din Dalmaţia, care m-a vindecat de ulcerul duodenal, căpătat de la mîncărurile noastre mai grase, cu prăjeală multă…

– La 67 de ani…

– … Încă mai dansez. Nu mai fac sărituri, dar rolurile de caracter îmi ies de minune. În toamnă, o să fiu acolo (în Slovenia n.n.) tot Don Quijote, apoi preotul Friar Lawrence, din Romeo şi Julieta. Pînă atunci (17 apr. a.c., n.n.) mă duc la New York să facem un spectacol de folclor românesc. Transilvania, cu dansuri din Oaş, Bistriţa, Valea Arieşului…

***

Dansul merge mai departe. Rămîn doar dragostea pentru lucrul bine făcut, dorul de locurile natale, întoarcerea spre regalul sinelui, pluşul fotoliilor şi pleoapa candelabrelor peste aurul balcoanelor…

Radu VIDA